Ce află turiştii despre Bucureşti în autobuzul decapotabil ASCULTĂ AUDIO

Punctul de plecare: Palatul Parlamentului. Nici un petic de umbră sub soarele dogoritor, niciun refugiu şi nicio bancă. Doar 12 dale din beton, care se folosesc de regulă la trecerile de nivel ale tramvaielor în intersecţii, ţin loc de staţie. În pliantele de prezentare ale Bucharest City Tour, intervalul de succedare între două autobuze este de 15 minute. În realitate însă sunt peste 30 iar turistul care aşteaptă sub umbra îngustă a unui stâlp are senzaţia că sunt mult mai multe.

La 11 fără câteva minute opreşte primul autobuz. După uşa glisantă care se deschide încet îţi sare în ochi volanul gigant al autovehicului, ţinut în mâini de un şofer îmbrăcat la patru ace. În stânga, cum urci, este taxatoarea care te întâmpină cu un zâmbet larg. Imediat în spatele ei, o doamnă trecută demult de prima tinereţe păzeşte o valiză căscată cu nişte dispozitive ce aduc a lavaliere. “Îmi pare rău dar ghidurile audio nu funcţionează”, zice femeia ridicând din umeri. „Am anunţat şi aşteptăm să apară cineva. Eu pot să vă dau unul, că-s încărcate, dar nu vă ajută la nimic”, încearcă să se scuze.

Sus la etaj, un grup gălăgios de pensionari străini. Cum ghidurile lipsesc, comentează între ei despre ce văd în jur. Din gestică şi tonul folosit subiectul pare a fi coloana de maşini, scăldată în claxoane, întinsă de la Piaţa Constituţiei până la Piaţa Unirii. 20 de minute a durat până când autobuzul a ajuns la fântana arteziană de la capătului liniei 32. „Bazar, bazar!”, strigă una dintre bătrâne arătând cu degetul în partea stângă spre tarabele cu chiloţi, sutiene şi mărgele, de toate mărimile şi culorile, înşirate până la podul peste Dâmboviţa, care dă în Hanul lui Manuc. La scurt timp după fluierăturile şi semnele obscene arătate de câţiva inşi care vindeau ştergătoare şi încărcătoare auto de telefoane mobile la semanfor, în dreptul hotelului Horoscop, apare de dedesubt şi taxatoarea cu zâmbet larg. Întreabă într-o engleză stricată dacă grupul are de gând să mai dea un tur. Un motiv suficient pentru unul dintre pensionari ca să o tragă de mână şi s-o strângă-n braţe în faţa unui aparat de fotografiat cu film. „I‘ll take you to Turkey, my darling!”, bâiguie bătrânul ascunzâdu-şi cu greu zâmbetul ştrengăresc în timp ce făcea cu ochiul celor din jur.

În cel de-al doilea autobuz, luat de la Piaţa Victoriei, sunt mai mulţi turişti. S-a văzut de la distanţă. În schimb atmosfera de la intrarea în vehicul este neprimitoare. Taxatoarea, încruntată de altfel, încasează banii şi butonează casa de marcat într-un automatism demn de roboţii care lucrează în fabricile de maşini. Grupul de francezi din spate, care tocmai încerca să urce este grăbit de şofer: „Duceţi-vă sus şi rămâne doar unul să plătească, că nu pot să închid uşa”, spune pe un ton răspicat, cu toate că cei cărora li se adresa nu înţelegeau o iotă după figuri.

Aparatul încredinţat de femeia de lângă valiză este rudimentar: o cutiuţă neagră cu display minuscul, două butoate pentru selectarea limbii, un potenţiometru şi o cască ciudată de mărimea unei insigne ce porneşte dintr-o mufă. „Lăsaţi-l pe 6(n.r. – canalul prin care se transmit informaţiile), că-i în limba română. Pe 1 e în engleză”, explică custodele aparatelor.

Vocea caldă de femeie din cască, în contrast cu textul narat sec lipstit de adjective, se face auzită abia din dreptul Aleii Modrogan. Vorbeşte despre fosta statuie a lui Stalin, de la Piaţa Charles de Gaulle, într-o relatare plină de ani şi nume. Nimic legat însă de poziţionarea în spaţiu a monumentului la care se face referire.

Traseul până la Casa Presei, cu excepţia câtorva precizări legate de Arcul de Triumf, Parcul Herastrau şi Muzeul Satului, a fost mut. Nici măcar turiştii nu au vorbit între ei şi, spre deosebire de cei din celălalt autobuz, nu au avut nici chef de glume. Probabil şi din cauza unei echipe de televiziune care a filmat preţ de aproape jumatate de oră şi i-a deranjat cu diverse întrebări legate de circuitul pe care îl urmează autobuzul.

La întoarcerea dinspre Piaţa Presei, pe aceeaşi Șosea Kiseleff, acelaşi text. Doar câteva crengi, care au măturat partea dreaptă a autobuzului, i-au făcut pe turiştii amorţiti să se dezmeticească. Un tânăr îmbrăcat colorat, cu o ţoşcă imprimată cu numele unei biblioteci din Londra în braţe, a fost singurul care nu s-a sinchisit. Era ocupat să-i analizeze pe cei din faţa sa. Scoate din sacoşa de panză o carte cu multe poze pe copertă, de unde se distinge doar „Ștefan Cosma – Bucharest”, şi îi abordează într-o engleză impecabilă. După un scurt „No, thank you” venit de la un domn cu pălărie şi aparat foto la gât, tânărul îşi mută privirea către o domnişoară.  Din cască se aude din nou vocea narativă.
Ghid audio autobuze turistice Bucuresti B365ro by Cătălin Doscaş
Cu toate că autobuzul era în dreptul Muzeului Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, detaliile erau în legatură cu muzeul Naţional „George Enescu”, aflat cu mult mai în faţă, astfel că şi un bucureştean get-beget şi-ar fi pus întrebarea dacă nu cumva acesta din urmă a fost mutat peste noapte pe Șoseua Kiseleff. Aceeaşi poveste şi cu privire la Palatul CEC. În cazul acestuia, naraţia despre istoricul clădirii a început abia la 100 de metri după ce autobuzul a trecut de imobil. Timp mai mult decât suficient pentru ca vânzătorul ambulant de ghiduri de fotografie cu Bucureştiul şă-şi facă curaj şi să repete povestea cu tânăra ochită. Acelaşi rezutat. „Cât costă?”, întreabă cineva la un moment dat în română. Se face că nu aude şi coboară la scurt timp la Piaţa Unirii. În locul său se aşază două bătrâne, care vorbesc tare într-o limbă scandinavă. Îşi termină de aranjat căştile în dreptul străzii Lipscani exact în momentul în care vocea începe să povestească despre Palatul Șuţu. Cum nu este indicată nicio direcţie, stânga sau dreapta, cele două bătrâne muţesc şi îşi îndreaptă privirile către spitalul Colţea. Una dă din cap admirativ iar cealaltă se grăbeşte să-şi scoată aparatul din geantă, sperând ca autobuzul să prindă roşu că să aibă timp să facă o fotografie pentru posteritate.