Ce a visat Cristos și nu scrie în Biblie

23 apr. 2022
709 Afișari
Ce a visat Cristos și nu scrie în Biblie
Adrian Teleșpan

A fost odată ca-ntotdeauna o Iubire. Îmi place să mi-O imaginez ca pe un Stol în formă de pasăre care atunci când Își deschide aripile, și face asta încontinuu, curg din ele frânturi de Iubire care se împrăștie prin tot Universul. Ceea ce este minunat este că acest context sau statut de frântură nu scade absolut deloc intensitatea Iubirii prezente în fiecare frântură, dimpotrivă, o împrăștie, o propagă. E ca și cum fiecare bob de mazăre dintr-un borcan plin cu boabe de mazăre valorează la fel de mult ca borcanul însuși. Aici, pe Pământ, unde suntem noi, acest lucru poate părea paradoxal, imposibil. 

Credeți că este ceva imposibil pentru Dumnezeu? Folosesc Dumnezeu aici, pentru că, de când ne știm noi, nu eu cu dumneavoastră, ci noi oamenii, I-am pus Iubirii acesteia tot felul de nume. Unul dintre ele e Dumnezeu. Iubirea aceasta, poate nu a reieșit foarte clar pentru toată lumea, iubește tot. Nu există ceva să nu iubească, iar acest mic detaliu O face să fie necondiționată. Iubind tot, iubește, evident, și paradoxul.  

Și, cum stătea Iubirea acesta nemișcată într-o evoluție pe cât de delicată, pe atât de atotcuprinzătoare, I-a venit o idee. E inutil să ne gândim cum I-ar fi putut veni lui Dumnezeu o idee, în contextul evident că nu avea de unde să-I vină, decât de la El Însuși. Ar fi bine să stabilim încă de pe acum că Iubirea aceasta știe tot. Știa, prin urmare, că o să-i vină și ideea care i-a venit. Știind că o să-I vină, a așteptat-o cu o răbdare infinită, iar asta înseamnă că nu a așteptat-o, iar acesta, trebuie să recunoaștem e un paradox, că răbdarea anulează așteptarea, mai ales că și noi, oamenii, spunem clar că atunci când avem răbdare putem aștepta oricât. Ce așteptare mai e aia când nu bați din picior? Ce așteptare mai e aia când nu te enervezi că nu mai vine? Sau poate am înțeles noi așteptarea prost. Și prostia la cea mai inteligentă specie poate fi un paradox. Și e.

Și I-a venit Iubirii ideea. Iubirea, văzând cât este de perfectă, fără niciun strop de aroganță, ci cu o capacitate de Iubire de Sine nemărginită, a realizat ceea ce știa deja. În termeni mai umani, atât cât pot să înțeleg și eu, e ca și cum în fiecare clipă am avea aceeași Revelație senzațională: Eu sunt tot. Să moară blugii mei, Eu sunt tot. Ce-ți mai rămăne de creat când ești tot? Ce I-ar mai rămâne Infinitului de făcut? Un alt Infinit, la fel ca El. Bine, poate veți spune, dar, dacă Infinitul e Infinit, unde mai e loc de altceva? Credeți că este ceva imposibil pentru Dumnezeu? În plus, ce poate fi mai paradoxal decât două Infinituri? Trei, patru, cinci, un Infinit de Infinituri. Care e diferența dintre un Infinit și un Infinit de Infinituri? Mai e nevoie de diferență?

Și făcu Iubirea copil, așadar. Așa Dar vrem cu toții. Că nu e Dar mai mare decât Iubirea. De asta Iubirea s-a și dăruit Copilului Ei. Că așa e treaba cu părinții în clipele de luciditate, atunci când sunt părinți ideali: Le dau copiilor ce au mai bun. Realizăm împreună că aceste clipe de luciditate au nevoie de o frecvență mai mare și, până la urmă, să devină o constantă.

Și ce Iubire a fost acolo. Pardon, mă scuzați, puterea obișnuinței. Ce Iubire E acolo. Lacrimile de bucurie cad cu blândețe pe fruntea Copilului, și din Ele răsar Universuri infinite. Iubirea înțelege ce știe deja: Că nu-I stă în fire să clipească, pentru că-I stă în fire să-Și privească Copilul. Să nu-L scape din ochi. Și uite așa au ajuns ochii să fie oglinda Sufletului. Un infinit de mângâiere. Un Big Bang constant, continuu și clar ca Lumina. Să fii Iubire și în fiecare clipă să poți să-ți ții pentru prima dată copilul în brațe. Pfoai de mine, vă dați seama? Fără dureri, fără sânge, fără tot căcatul ăla. Căcat efectiv, că înțeleg că multe femei fac asta în timpul travaliului. Ia uitați-vă cum s-a stricat toată imaginea când a apărut căcatul. N-a fost cazul în Iubire, repet.

După faza asta, Iubirea și Copilul Ei s-au iubit o veșnicie, ceea ce înseamnă că se iubesc și acum. Doar acum. Povestea putea foarte bine să se încheie aici, ceea ce este imposibil pentru o poveste eternă. Doar că, la un moment dat, ceva total neașteptat s-a întâmplat pentru Iubirea care nu aștepta nimic, pentru că știa totul. Copilul a avut un mic acces de aroganță și a zis: Părintele Meu, acum vreau să fiu în locul Tău. De dragul stilismului, haideți să ne imaginăm că acest eveniment a avut loc dimineața, iar Copilul a spus vorbele respective în timp ce Dumnezeu sorbea, cu o complet nefondată teamă de a se arde, prima gură de cafea. Vă dați seama că a împroșcat totul pe acolo prin infinit când a auzit așa ceva. Dacă pe El L-ar putea lua ceva prin surprindere.   

Eu, personal, vă spun sincer, nu cred că Dumnezeu poate fi luat prin surprindere. Ori știi tot, ori nu știi tot. Prin urmare, am, așa, tendința  să cred că știa de tâmpenia, singura tâmpenie, făcută de Copilul Lui. Știa că o să o facă. Știe, mai bine zis. Nu e suprins, ci observă ceea ce știa deja: Copiii fac prostii. Poți să te superi pe ei, mai ales când tu nu știi ce e aia supărare?  

Am experimentat, vorbesc de mine, câteva situații în care am greșit. Bine, am experimentat zeci de mii de situații în care am greșit. Câteva au fost altfel, însă. Au fost câteva cazuri când am greșit, mi s-a atras atenția fără dojană, ci doar ca să înțeleg. Eu mi-am înțeles greșeala atât de clar instantaneu, încât recunoașterea greșelii a fost evidentă imediat pentru partea față de care greșisem, deși partea respectivă nu considera că am greșit față de ea, ci față de mine. Și m-am simțit iertat pe loc. Iar asta s-a petrecut într-o clipă. Schimbul acesta de la a greși la a ierta a durat o frântură de secundă, iar partea care considera că am greșit îmi era ego-ul/mintea, iar cealaltă Sufletul. 

Poate așa a fost și cu Dumnezeu și Copilul Lui. Șansele sunt mult mai mari să se fi întâmplat și mai rapid acest schimb de la greșeală la Iertare. Mai spun o dată aici, Iertarea nu vine de la Dumnezeu la Copil, ci de la Copil la Copil. Copilului i-a luat un pic să înțeleagă Cu toate astea, la nivelul acela infinit, un pic-ul acesta pare că durează miliarde de ani. 

Avem noi o vorbă aici, în România, absolut excepțională: Mai bine du-te și culcă-te! E o recomandare pentru orice situație care ne împiedică să gândim coerent, nu că gândirea ar avea ceva de-a face cu coerența. Dumnezeu când L-a văzut pe Fi-so trilulilu, cred că I-a zis: Ia, du-te și culcă-te, iar Eu o să fac astfel încât să visezi ce s-ar întâmpla dacă mi-ai lua locul cum nu e cazul. 

E o întrebare care îi macină pe oameni de milenii: Cum a posibil ca Dumnezeu, indiferent de religie, să permită atâtea atrocități? Spun asta pentru că atrocități, boli și dezastre au avut loc peste tot pe pământ, în toate culturile și în toate cultele. Mie mi-e clar că nu există un Dumnezeu care să fi fost mai atent cu adepții lui. Și așa mi-a venit și mie o întrebare: Dacă nu a lăsat să se întâmple ceea ce noi considerăm realitate? Eu știu din punct de vedere clinic ce înseamnă negarea realității, nu intrăm acum în discuția asta. Dar mai știu și că singurul concept care nu e clinic e Iubirea.

Așa. Și Copilul s-a pus la somn. Și visează, scuzați-mă că vă spun, toate căcaturile pe care le facem noi. Visează ură, resentimente, frică, vină, războaie, pedepse. Visează o lume a răstignirii la care participăm cu toții. Unii mai mult, alții mai puțin, este irelevant. Ceea ce e relevant e că acest Copil visează iadul. Visează ce ar fi fost dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat să decadă. Dar ce părinte, mai ales Unul Ideal, și-ar lăsa Copilul să decadă pe bune? Copilul visează iadul, dar iadul acesta are ceva diferit de iadul pe care îl știm noi. Din iadul acesta n-a plecat Dumnezeu. 

O mare parte din noi Îl așteptăm pe Cristos să se întoarcă să rezolve una, alta. Nu e nevoie de prea mare atenție să vedem că pe lumea asta e totul cu susul în jos. Mă rog, aproape totul, fiind într-un iad din care nu a plecat Dumnezeu. Pe pământ se întâmplă și lucruri frumoase și bune și pline de iubire. Și totul fiind pe dos aici, dacă, de fapt, Cristos ne așteaptă pe noi și nu noi trebuie să Îl așteptăm pe El? El stă și doarme, în Dumnezeu, și tot ce are nevoie e ca noi, cât mai mulți, să ne gândim la El și să-I amintim că doarme și să-L ajutăm să se trezeasă. Să fim idei cât mai pline de Iubire în mintea Copilului adormit. Să devenim cântece de trezit Copilul.

Serios, acum? Vi se pare atât de neplăcut să nu fie aceasta realitatea? Vi s-ar părea atât de neplăcut ca porcăria asta remarcabil de frumoasă numită viață pe pământ să fie, de fapt, un vis? V-ar deranja ca pentru a avea toți dreptate să fie nevoie să nu avem niciunul? Așa că, de Paștele acesta, atât vă rog: Opriți-vă o clipă și imaginați-vă că sunteți o idee în mintea lui Cristos. Ce I-ați spune Acestuia? Ce I-ați spune ca să-i faceți Visul atât de frumos, încât El să se trezească? Ce v-ați spune dumneavostră înșivă dacă v-ați fi propriul părinte ideal? 

Eu personal știu ce aș vrea să aud de la mine părinte, pentru mine copil: Lasă, mamă, nu te supăra, n-ai greșit nimic. Din greșeli învățăm, în fond și la urma urmei! Hai în brațe la tata! Hai să-ți spun o poveste: 

  • Cum stăturăm noi așa adineaori niște câteva miliarde bune de ani, apăru o idee cum că cea mai mare diferență este între ce ni se pare și despre ce e vorba, de fapt. 
  • Tată, ce e aia diferență?
  • Adormi și o să afli…
  • Cum adică să adorm?
  • Adică să nu mai fii tu.
  • Păi asta e imposibil.
  • Exact. Te iubesc.
  • Asta știu ce înseamnă.
  • Pentru că nu tu ai dat înțeles Iubirii, de asta înțelegi.

Atât. Pup dulce, Adișor.

Nota B365.ro. A

 

Cookies