Câteva povești cu persoane cu dizabilități care zdruncină Bucureștiul

Înainte de a ajunge la poveștile din titlu cu persoanele cu dizabilități o să vă povestesc cât de dezabilitat am fost eu ca să dau de ele. Nu știu tu, dar eu am destul de multe momente când mă ia gura pe dinainte atunci când mă invită cineva undeva și zic: Da, da, vin. Nici nu apuc să termin bine acest răspuns scurt, că deja mă cuprinde un sentiment de regret care mi se încolăcește peste minte ca un șarpe care știe că puține sunt acțiunile care mă fac să nu-mi pară rău că am ieșit din casă. 

Am și o fire pe care depresia și situația financiară o privează deocamdată de bucurie, așa că singurul drum pe care chiar l-aș face cu o oarecare stare de entuziasm ar fi să mă duc să-mi revendic marele premiu de la loto. Bine, și în cazul acela cred că mintea mea ar fi în stare să complice lucrurile și să mă facă să simt cum mi se face brusc dor de sărăcie, că pe mine suferința mă inspiră să scriu. Aiurea!

Și, acum câteva zile, m-a invitat cineva la un spectacol de teatru și, spre nesurpriza ta, că doar ai citit primele două paragrafe, am zis că mă duc. Mi-am zis că oricum sunt obișnuit cu părerile de rău, așa că una în plus nu era un dezastru. 

M-am spălat, m-am primenit, am calculat timpul cu precizia unui castravete repetent, așa că am plecat de acasă la 17:32, am mers în viteză 16 minute până la metrou la Aurel Vlaicu, am transpirat pe drum ca o focă în Tenerife, a venit metroul pe loc, am ajuns în Romană la 18:03, adică cu 57 de minute înainte să înceapă spectacolul, aparent nu stau așa departe. 

M-am dus până la o prietenă din zonă, că făceam pe mine, și după aceea am mers la Teatrelli, că acolo era spectacolul. Acolo mai nimeni. Am intrat în incintă la 18:48 după ce am mai și zorit-o pe soră-mea care venea cu mine și care era prinsă în trafic. M-am întâlnit la locație cu un foarte domn cu care mă știam, ne-am salutat, iar dumnealui mi-a zis: Știi că spectacolul începe la 20:00, nu la 19:00, nu? Evident că nu știam. Bă ce handicapat sunt, mi-am zis, neștiind că-mi fac un compliment folosind această sintagmă.

Am venit și soră-mea, ne-am dus și am băut ceva, ne-am făcut tot felul de poze cu AI-ul, am povestit, am consumat produse care conțin tutun. Timpul a trecut repede, ne-am dus înapoi la Teatrelli, unde ne-am întâlnit cu o foarte doamnă, soția foarte domnului cu care mă întâlnisem mai devreme. Hihihi, hahaha… Știi despre ce e spectacolul, nu?, m-a întrebat dumneaei. N-am nici cea mai vagă idee, i-am răspuns. N-ai citit despre el? Nu, viața mea. E un spectacol cu persoane cu dizabilități.

Mi s-au prăbușit gândurile în cap când am auzit, mai ales că mă încântasem când văzusem un 16+ pe afiș și mai fusesem la spectacole care mă bucuraseră și vizual la Teatrelli, dacă înțelegi ce vreau să spun. Acum, aia era, nu mai puteam să plec. M-am uitat abia atunci pe pliant și când am mai și văzut că durează 2 ore și 15 minute, am zis că-și bate soarta joc de mine, deși știe că nu-mi place să-mi facă din astea după ce se lasă întunericul.

Soarta, însă, a fost o foarte mare doamnă aseară. Dacă soarta mea ar fi jucat și dumneaei în mod vizibil în spectacolul acesta, ar fi interpretat-o doamna Gina Patrichi. Am fost la un spectacol de un mare domnism. Genul acela de domnism care păstrează un soi de eleganță chiar și atunci când pare că și-a uitat bunele maniere și se poartă cu golănie cu spectatorii.

Spectacolul se numește Supernormali, este adaptarea unei piese care a fost scrisă în spaniolă de Esther Carrodeguas și are ca temă de plecare un subiect despre care nu mai auzisem niciodată în viața mea: Asistența sexuală, cumva profesională, oferită persoanelor cu dizabilități majore, persoane care au dreptul la o viață sexuală. În Spania s-a pus această problemă, în România încă nu, motiv din care acțiunea este plasată în 2035.

Din păcate, e firesc ca un astfel de subiect să provoace un fel de respingere, am avut-o și eu în primele 3 minute după ce am aflat unde venisem. Spectacolul mi-a risipit, din fericire, orice formă de părere de rău că sunt acolo. Sunt câteva elemente conceptuale care stau la baza acestui performance care îl fac unul dintre cele mai omenești momente cu care m-am întâlnit în ultima vreme. 

Omenescul este primul dintre elemente. În ciuda subiectul foarte greu, în ciuda faptului că de-a lungul spectacolului sunt prezentate mai multe contexte de familie care au capacitatea de a-ți opri mintea în loc, în ciuda faptului că oamenii ale căror povești sunt prezentate trăiesc un chin mult mai constant și mai acut decât decât chinul oamenilor care nu se confruntă cu astfel de probleme, spectacolul este de la cap la coadă un produs extraordinar de uman și, într-un mod foarte paradoxal, un produs luminos. Și acest lucru se datorează faptului că personajele nu se victimizează. Personajele sunt supernormale. De asta am zis mai devreme că mi-am făcut un compliment când m-am considerat un handicapat.

Al doilea element este factorul surpriză. Spectacolul are o poveste centrală în jurul căreia orbitează tot felul de situații sau episoade care vorbesc despre lipsa de intimitate cu care se confruntă oamenii cu dizabilități, despre judecata societății față de oamenii care au un copil cu dizabilități, despre relații aparent imorale care se nasc între copiii cu dizabilități și părinții lor, despre relații abuzive care se nasc între părinți și copiii cu dizabilități și multe altele. Niciodată nu știi ce urmează și abia așteptam să văd care este tema episodului care urma. Pe scurt, nu te plictisești, e ca și cum ai vedea un calup de scurtmetraje încorporate în cadrul unui film de peste două ore. Toate episoadele din spectacol sunt inspirate din cazuri reale.

Un alt element foarte important este umorul. La acest spectacol se râde destul de mult. A fost un moment, cu o glumă atroce de neagră, când mi-a fost un pic rușine că nu mă puteam opri din râs. Partea foarte șmecheră e că glumele sunt poziționate și rostite de o așa manieră, încât doar cineva care are un chef major de conflict le poate considera ca fiind incorecte politic sau jignitoare. Am râs, am râs, dar am și plâns de vreo două ori.

În plus, umorul acesta are un efect excepțional alături de umanul pomenit mai devreme: Nu strigă niciodată după milă. Și nici după normalitate. Doar o arată. Normalitatea este, poate, cel mai surprinzător element al acestui spectacol în care apar pesonaje în scaune cu rotile, personaje nevăzătoare, personaje cu varii malformații, personaje țintuite la pat, personaje cu defiiciențe de vorbire. Cu toate astea, acest spectacol nu este un freak show. E o poveste.

Alte două elemente au fost regia și textul. Regia este semnată de doamna (îi zic doamna deși vârsta ei bate mult spre domnișoară) Mara Oprea, care i-a vrăjit pe actori să fie de o naturalețe extraordinară, dar despre asta în paragraful următor, și care a legat impecabil acest spectacol și i-a mutat acțiunea prin toată sala, de la un moment dat aveam impresia că sunt la un meci de tenis. Adaptarea îi aparține domnului Alex Gorghe care a luat povestea din Spania și a modelat-o pe România în așa măsură încât a făcut-o internațională. Nu cred că e popor care să nu înțeleagă mesajul acestui spectacol.

La reprezentația de miercuri seara, când am fost eu, a participat și Esther Carrodeguas, autoarea textului original și, în timpul discuției care a avut loc după spectacol, a apărut și elementul bombă. Am aflat că unii dintre actorii din spectacol nu sunt profesioniști. Cei cu dizabilități reale. Cu toate astea textul a avut o fluiditate și o normalitate cum n-am mai văzut de ceva timp. În plus, au fost momente când nu mai eram sigur cine e cu dizabilități și cine nu, mai ales că unii dintre actorii cu dizabilități interpretează personaje fără dizabilități. For-mi-da-bil. Una dintre temele discuției a fost accesibilitatea persoanelor cu dizabilități în teatre sau săli de spectacol. Să sperăm că aceasta va fi din ce în ce mai răspândită.

Cam atât pentru astăzi de la Casa de Cultură Teleșpan. Ne doresc tuturor, adică și celor care vor merge să vadă spectacolul Supernormali și celor care nu, și celor care vor citi acest text și celor care nu, să ni se dechidă mințile într-atât încât să privim cu compasiune săntătoasă orice formă de dizabilitate, mai ales, că din câte remarc eu în relațiile interumane apropiate, toți avem niște handicapuri emoționale majore. Doamne ajută și Doamne ferește, normalitatea doar în inimă crește. Adișorul Supernormalitorul.