Nu știu în alte țări, că nu particip, dar la noi, aici, în patria Elisabetei Lipă, multă lume e destul de alcoolică, în sensul că am observat că bea lumea de stinge. Și pe mine, sincer, m-am surprins în unele zile cu paharul în mână. Nu vreau să arăt pe nimeni cu degetul, dar am vaga senzație că multă lume s-ar și droga, dacă drogurile nu ar fi ilegale.
La urma urmei, inclusiv domnul Arsenie Boca a scris pe unul dintre pereții bisericii pe care a pictat-o în județul Giurgiu următoarele vorbe: Drogul îți deschide poarta iadului și ușa spitalului, sugerând destul de evident că mulți dintre cei care reușesc să iasă din iadul acestei existențe sunt considerați nebuni.
Pe doamna Lipă am introdus-o pentru că destinul meu, asupra căruia nu am niciun control, a decis, în urma unei căderi nervoase făcute de mine, să ne mutăm pe malul unei ape și aș vrea ca viitori mei vecini să vadă că mă pricep la canotaj, că am, așa, un feeling că sunt foarte citit în Siliștea Snagovului.
Lumea bea, deci, obicei destul de firesc, dacă e să te uiți în jur. Inclusiv sau mai ales spiritualitatea ne face să ne judecăm din ce în ce mai mult, ceea ce nu e ușor de dus. Cam toți oamenii pe care îi cunosc, inclusiv eu, suntem niște narcisiști care nu facem altceva decât să ne corectăm unii pe alții, să ne arătăm unii altora că știm noi mai bine, mai ales în mediul familial. Spun asta într-un context în care eu n-am pomenit ceva care să ne scoată din minți mai eficient decât nucleul societății. Prin urmare, aș zice, suntem cu toții îndreptățiți să spunem: I need a drink.
Nu încurajez alcoolismul, dar de 1 pahar sau 2 sigur avem nevoie din ce în ce mai des, în din ce în ce mai multe zile. Am și zis, dacă mi-aș lua vreodată un asistent, ar fi unul de 2 metri, 100 de kile, care să mă ia la subraț, undeva între paharul 5 și 6 de whisky și să mă ducă acasă unde să mă încuie în altă cameră decât cea în care am telefonul și să îmi deschidă de dimineață. Bine, având în vedere că cel mai des beau unde locuiesc, ar fi suficient să mă încuie în altă cameră decât cea în care sunt sticla și telefonul.
Încă din anul 2000, când m-am mutat aici, Bucureștiul mi-a fost martor la multe dintre bețiile mele superbe și aș vrea să vă povestesc una dintre ele, deși ea n-a avut niciodată loc.
Stăteam pe Calea Victoriei, la etajul al doilea, deasupra la gangul ăla cu umbrele curcubeu, că mereu când mergeam acasă îmi imaginam cum va arăta locul ăla după cutremur, mult moloz, cărămizi, geamuri, cadavre și multe umbrele gay, foarte cinematografic. Evident că băusem în Control atât de mult încât singurul lucru care îmi rămânea de făcut era să mă felicit că îmi aminteam unde locuiesc. Dacă tornadele s-ar târî ca o râmă călcată în picioare am avea un model foarte clar care să exemplifice întocmai cum am plecat eu din Control undeva pe la… N-are niciun rost să-mi dau cu părerea cât era ceasul. Mă rog, plecasem pentru că nu prea mai aveam baterie la telefon, iar eu, care nu eram în stare să mă țin pe picioare nici măcar culcat, voiam să agăț ceva pe Grindr. Cut. Aici mi s-a rupt filmul. Afară întuneric, în mintea mea la fel.
Următoarea secvență are loc pe fundalul luminii dimineții. M-am trezit, cu ochii cârpiți, în gură mi se bătuseră niște foci mici și muriseră toate după ce se unseseră pe corp cu cremă de Jagermeister. Aveam impresia că mâncasem, în urmă cu vreo lună de zile, saci din ăia de sfoară, dar, tot în urmă cu o lună de zile, stomacul meu se oprise din digerat, iar sacii mi se împuțiseră în mine. Aveam, în tot corpul, o paralizie care mișca din când în când, ca o zvâcnire. Ce nu mai aveam era telefonul. Eram în fund, rezemat de ușa liftului, la etajul 1, în clădirea în care trăiam atunci, semn destul de limpede că nu ajunsesem la etajul al doilea, unde locuiam. Nu eram primul telefon pe care îl pierdeam. M-am recompus, m-am ridicat, am mers în casă, am scos câinele, i-am dat să mănânce, m-am spălat pe față și am plecat la soră-mea, care stă pe la Unirii, că știam că mai are ea un telefon. I-am scris înainte de pe laptop că mă duc la ea.
Eram beat în continuare, iar în metrou am adormit, cred, sau mi s-a rupt iar filmul. M-am trezit când a oprit trenul într-o stație, parcă și mai beat decât înainte să adorm. Am ieșit repede din tren, nedumerit. Nu mai era nimeni în stație în afară o doamnă care mătura pe jos, cu căștile pe urechi, fredonând “Mulțumesc, iubită mamă” a Mirabelei Dauer. “Mamă, frumoasă primul meu Rai, fă o minune, te rog, mai stai.”
Am bătut-o ușor pe umăr, nici n-a tresărit, s-a întors spre mine. “Săru’mâna doamnă!”, “Spune, mamă, ce e?”, “Ce stație e asta?”, “Octavian Udriște, mamă?”, “O ce?”, “Octavian Udriște!”, “În cât suntem azi, doamnă?”, “În 7 mai 2046, mamă!”, “Aoleu, înseamnă că am băut toată viața!”, “Lasă, mamă, important e să nu-ți pară rău!”. Neavând nici cea mai vagă idee unde sunt, m-am întors acasă.
De asta cred că bețivii vor fi cei mai afectați de schimbarea de nume. Deși, pentru toți oamenii care au nevoie de un pahar, mai ales dacă nu știu unde se află, cred că e irelevant cum se numesc stațiile de metrou. Dar, dacă mă gândesc, nu e imposibil ca aceste schimbări de nume să schimbe profund viața cuiva. Pot apărea tot felul de confuzii care să genereze tot felul de situații. Orice e posibil.
Ceea ce urmează să vă spun s-a întâmplat pe bune. Mă întorc acasă, pe Calea Victoriei, intru în lift, închid în ușa și văd, lipit pe interiorul acesteia următorul anunț pe care vi-l reproduc cum mi-l aduc aminte după șase ani: S-a găsit pe scara blocului un telefon în proximitatea unui domn care dormea rezemat de lift. Domnul e rugat să vină la apartamentul nr. 10 să îl recupereze. Am luat și eu o sticlă de vin și m-am dus să îmi recuperez telefonul. Am bătut, mi-a deschis un domn pe la 60 de ani, mi-a dat telefonul, iar eu i-am întins vinul, ca mulțumire. M-a refuzat. Am insistat. M-a refuzat. Am insistat. M-a refuzat. Am insistat. M-a refuzat. Am insistat. Mi-a zis: Am fost alcoolic, 30 de ani, de zece ani n-am pus un strop în gură, deci nu insistați, dar vedeți că vecinului de lângă mine îi place vinul alb. Am bătut la vecin, a vrut vinul.
Asta e una dintre cele mai înduioșătoare experiențe pe care le-am trăit cu străini. Domnul acela m-a văzut leșinat acolo, a simțit compasiune pentru un frate care bea cum obișnuise și dumnealui timp de 30 de ani și, pentru că pe scară locuiau și persoane aparent îndoielnice, mi-a luat telefonul ca să nu mi-l ia altcineva de tot. Sunt convins că sufletul dumnealui era la fel de bun și pe vremea când bea excesiv de mult, iar asta sper să-mi fie învățătură de mine, să nu mai judec omul după obiceiuri sau stațiile după nume. În esență, în profunzime, și omul și stația sunt aceiași. Doamne ajută și Doamne ferește, trenul merge, dar și oprește, timpurile-s noi când mintea le înnoiește. Pup dulce. A. T.(emporal).
