Prostituatele din Bucureşti, acum 100 de ani

de:
11 ian. 2012
16 Afișari
Prostituatele din Bucureşti, acum 100 de ani

Primele însemnări cu privire la fenomenul prostituţiei pe raza Capitalei apar în vremea domniei lui Vodă Caragea. În perioada 1812-1818 numărul de prostituate, denumite „kiramale” şi „talaniţe”, era atât de mare încât i s-a sugerat domnitorului să impună taxe speciale pe această activitate. Odată cu răspândirea prostituţiei au căpătat o largă răspândire şi bolile, între care sifilisul a avut efecte devastatoare. A trebuit însă să mai treacă ceva timp că domeniul să fie reglementat.

Astfel, în urma unui recensământ oficial, la nivelul anului 1875 existau 243 prostituate înregistrate în Bucureşti iar în 1898 cu peste 100 mai multe. După 30 de ani insă numărul lor a crescut de zece ori. Prostituate era împărţite în două categorii „cu condicuţă” şi „clandestine”. „La o razie în august 1921, din 108 femei duse la arestul Prefecturii Poliţiei Capitalei, 73 erau prostituate cu condicuţă, iar restul clandestine, dintre care, după «cuvenitele băgări de seamă», s-a stabilit că 8 erau de fapt urmărite pentru diferite infracţiuni”, spune pentru B365.ro istoricul Florin Șinca, comisar în cadrul Poliţiei Capitalei.

Fenomenul prostituţiei ţinea şi de sistemul sanitar al Capitalei. La spitalul Colentina se înfiinţase deja la începutul secolului XX o secţie speciale pentru „boli lumeşti’’. O „condică de sănătate’’ din 1904 cuprindea numărul, data eliberării, numele şi prenumele prostituatei, vârsta, starea civilă, localitatea de naştere, naţionalitatea, religia, adresa şi dacă locuieşte singură sau într-o casă de prostituţiune. „La acestea se mai adaugă şi numele matroanei, pedepsele suferite, un portret fotografic şi vizitele medicale’’, continuă istoricul.

Primăria Generală, „matroana-mamă”

Toate prostituatele din Bucureşti erau înscrise într-un registru de către funcţionari ai primăriei. O copie a acestui document se trimitea obligatoriu şi Prefecturii Poliţiei Capitalei pentru a-i putea împuternici pe agenţii poliţiei administrative să dea o mână de ajutor. Primăria percepea o taxă caselor de prostituţie de 5-20 lei/an de fiecare femeie, o sumă deloc de neglijat în condiţiile în care în jurul anului 1910 ajunseseră fie „înmatriculate” câteva mii de prostituate. „Vorbim de o perioadă când un copist era remunerat cu 80 de lei pe lună iar un comisar de poliţie cu 300 de lei”, continua Florin Șinca. Și medicii capitalei aveau de câştigat de pe urma prostituţiei. Pentru „vizitaţia medicală’’ taxarea prostituatelor singure era de maximum 16 lei/lună, iar a celor din casele de prostituţie de 9 lei/lună. „Examenul medical trebuia să constate prezenţa semnelor unei infecţiuni locale sau generale a unei boli venerice sau unei alte boli infecţioase. În documentele vremii se arată ca «la fiecare vizitaţie medicală se vor examina părţile genitale cu ajutorul unui speculum şi al altor instrumente, adică părţile genitale externe, orificiul uretrei, vagina şi gura mitrei, orificiul oval, regiunea inghinală, buzele şi interiorul gurei şi toată suprafaţa pielei»”, adaugă istoricul.

Și „antreprenoarele” care voiau să-şi deschidă un bordel erau supuse rigorilor legii şi taxelor Primăriei Generale. Cele care solicitau deschiderea unei astfel de afaceri trebuiau verificate în arhiva Poliţiei Capitalei, după cazier. Legea de atunci stabilea ca amplasamentele să fie curate, spaţioase, separate de casele vecine. „Vorba vine, că unele erau adevărate bombe. Cu stricteţe, în schimb, nu era voie să se deschidă astfel de amplasamente în preajma bisericilor, a grădinilor publice, teatrelor, cazărmilor, în hoteluri, birturi, cârciumi, cafenele, grădini, restaurante, săli de spectacol sau săli de dans. Mai mult, bărbaţii nu aveau voie să „dirige’’ o casă de prostituţie, iar femeia măritată trebuia să aibă neapărat consimţământul scris al soţului pentru o astfel de activitate”, subliniază comisarul.

Sex la litera legii

Pană şi actul sexual era reglementat de Legiuitor. Potrivit „Instrucţiunilor pentru casele de prostituţiune” din 13 ianuarie 1899, înainte de „a avea aşa apropieri(n.r. – raportul sexual), femeia şi bărbatul trebuiau să-şi examineze reciproc organele genitale, spre a vedea dacă sunt sănătoase’’. Mai mult, înainte şi după fiecare raport, femeia era obligată să-şi spele organele cu un irigator şi o cantitate „ca la jumătate de oca de soluţie caldă profilactică, cu acid boric 5%’’. Pe de altă parte, prefectura Poliţiei Capitalei avea drept îndatorire, ca „în strade, în locuri publice şi în locale deschise publicului să nu se ofenseze morala şi decenţa prin provocaţiunea directă sau indirectă la prostituţiune’’. Pe lângă toate acestea, prostituatele nu aveau voie să facă reclamă şi să-şi vândă serviciile băieţilor sub 17 ani, nu puteau sta în faţa casei, iar ferestrele camerelor în care „activau” trebuiau să aibă perdelele trase.

Din punct de vedere juridic, ulterior, în perioada de după Primul Război Mondial, prostituţia era încadrată în categoria „atentat contra bunelor moravuri” şi de aici poliţiştii care lucrau pe acest segment erau „de la moravuri”. Deşi prostituţia era socotită o necesitate, „ea provoacă la trândăvie un mare număr de femei, dintre care o bună parte ar putea fi factori de producţiune”, se mai arată în documentele vremii.

*Subiectul articolului este extras din viitoare carte a comisarului Florin Șinca, „Istoria Poliţiei Capitalei”, ce va apărea în librării în lună martie.

Cookies