Care este secretul celei mai grandioase staţii de metrou din Bucureşti

Datorită deschiderii foarte mari şi a lipsei de coloane sau stâlpi, staţia Titan a rămas încă de la inaugurare una dintre cele mai impresionante din totalul de 49, cât numără reţeaua de metrou bucureşteană. Bolta de deasupra peroanelor şi a liniilor de metrou, care are o deschidere foarte mare, a fost o idee ce a prins greu, la vremea respectivă. Norocul proiectanţilor a stat într-o planşă, cu o viziune arhitecturală a staţiei, care i-a lăsat cu gura căscată până şi pe Elena şi Nicolae Ceauşescu. „A fost o ambiţie care s-a transmis de jos în sus. După ce s-a hotărât amplasamentul staţiei interveneau inginerii, tehnologii şi arhitecţii. Arhitecţii au fost cei care «au împins» lucrarea spre boltă. Nu s-a opus nimeni. Norocul nostru a fost că aveam pe cineva bun la perspective şi a desenat staţia cu reflexe în pardoseală şi oameni pe peron. Planşa care a ieşit a fost fenomenală”, explică pentru B365.ro arhitectul Gheorghe Beznilă, care a făcut parte din echipa de proiectanţi a Magistralei 1 de metrou – o echipă de ingineri şi arhitecţi recrutaţi din toate companiile statului de profil ale acelei perioade. Modul în care s-a lucrat la staţia Titan a presupus o tehnică revoluţionară. În 1977 şantierul a putut lua fiinţă abia după ce vizionarii au venit cu o soluţie de pionierat pentru acele vremuri. Pentru realizarea staţiei de metrou a fost nevoie de îngheţarea solului, operaţiune realizată cu ajutorul unei impresionante instalaţii cu amoniac. „Staţia a fost foarte bine amplasată şi uşor de executat. Nu a încurcat pe nimeni pentru că este sub parc. A fost un experiment. Metoda îngheţării solului nu se mai aplicase nicăieri în România. Pentru că era la stadiul de pionierat ne-au fost asigurate toate cele necesare”, mai spune arhitectul.

Tehnica aleasă a făcut ca până şi aspectul şantierului să fie ieşit din comun. ”Execuţia a fost rapidă. La Titan am apucat cea mai impresionantă scena pe care am văzut-o în viaţa mea la metrou: schela tavanului. Era pur şi simplu o catedrală! ”

Staţia „săracului”

Politica în construcţii, impusă de regimul comunist, era funcţionalitatea. Chiar dacă nu prea se făcea rabat de la materiale şi ore de muncă, se trecea uşor cu vederea confortul călătorilor. „Accesele pietonale au fost bine gândite acolo însă n-au fost realizate în totalitate. În momentul de faţă noi avem proiectat un acces peste linia de tramvai, de pe strada Liviu Rebreanu. Acolo trebuia să fie un acces şi se rezolvau probleme cu traficul în zonă”, adaugă Beznilă. Tocmai din aceste motive arhitecţii nu au avut voie să includă în proiect scări rulante. “Lucrarea a fost executată în baza unei politici de săraci. Nu am avut cum să punem escalatoare. Luasem câteva bune de la cehi dar nu ni s-a dat voie, ca arhitecţi, să le includem în toate proiectele. Era stabilit ca până la o adâncime de 3,5 m să nu se pună escalatoare”, continuă proiectantul. Cu toate acestea, faptul că proiectul în sine a plăcut cuplului dictatorial arhitecţii au putut să-şi pună în practică viziunea. „Toţi proiectanţii trebuiau să facă în aşa fel încât să reducă volumul construit în subteran. Aici nu s-a făcut economie. Toate spaţiile tehnologice sunt băgate sub parc, lângă staţie”, conchide arhitectul Gheorghe Beznilă.

La inaugurare, staţia Titan a făcut parte din cel de-al doilea tronson al Magistralei 1 de metrou. Acesta a fost deschis în decembrie 1981 şi a continuat drumul spre est; cele două tronsoane aveau lungimea de 17,5 km. Numărul staţiilor crescuse la 12, nou inaugurate fiind: Mihai Bravu, Dristor, Leontin Sălăjan, Titan, Muncii şi Republica.

Citeşte şi Bucureştiul neştiut: Oraşul subteran de la Piaţa Unirii – de la catastrofă la Magistrala 7