Care e treaba cu invazia de fluturi negri din București și alte lucruri ciudate care se petrec vara asta prin Drumul Taberei, Berceni și Ferentari

E vară în București. Ceea ce în alte orașe înseamnă terase liniștite, festivaluri în parc și biciclete pe bulevarde, la noi înseamnă: șantier, apă rece la robinet și „închidem temporar circulația pe sensul ăsta, dar deschidem promisiuni.”  Peste oraș se așterne o stare de semi-vacanță cu iz de bitum proaspăt turnat.

Nu mai e nevoie de Google Maps – te ghidezi după sunetul de picamer. Şi anul acesta, în premieră, invazie de fluturi negri. Prima dată când am stropit iedera şi a tâşnit un stol de d-ăştia m-am speriat, dar m-am prins că de fapt nu fac nimic. Mă rog, cam enervează pisicile. 

Totuși nu mi-e clar ce e cu ei, de unde vin, cât stau, dar ne-am umplut anul ăsta de gărgăriţe, gândaci, fluturi, cam meh, ce să zic. Se strecoară prin balcoane, se lipesc de pereți, îți intră în casă cu o familiaritate de rudă de gradul doi. Unii spun că vin dinspre câmpurile lăsate de izbeliște, alții că sunt un semn. Poate un avertisment.

– „Dacă-s fluturi, măcar să fie colorați, dom’le! Așa, negri și tăcuți, parcă-s trimiși de Apocalipsă!”

– „Lasă, mamă, să fie fluturi. Mai rău era dacă erau șobolani.” 

Mai rău e că zilele încep foarte devreme, în perioada asta.  La 7:12, un utilaj își face încălzirea matinală sub geam. Pare că are suflet. Și supărare. Pe aleea ta de bloc s-a săpat. Nu știi exact de ce. Nici muncitorii nu par convinși. Dar sapă. Poate caută sensul vieții. Poate doar o țeavă cu scurgere defectă.

Între timp, tu faci duș cu apă rece, ca să „te energizezi”, după cum glumește ironic afișul de la avizier, scris cu pixul pe hârtie A4, cu colțurile decolorate de timp și lipsă de respect. Pe Bulevardul Unirii, oamenii se mișcă încet, ca în scenele cu nisip din „Dune”. Doar că nu e ficțiune – e ora de vârf și asfaltul a devenit o suprafață experimentală pe care îți rămân sandalele lipite.

Și totuși, în mijlocul caniculei, vezi ceva magic: un băiat cu furtunul, pulverizând un jet firav de apă pe trotuar. Nu e răcoare, dar e un gest poetic. Un strop de speranță metropolitană. Un mic curcubeu de oraș care nu renunță.

În Drumul Taberei, vara e parcă ceva mai uşoară. După ani de glume, speranțe și săpături cu valoare arheologică, metroul chiar a ajuns acolo, aşa că se ajunge mai uşor pe la ştranduri.

Problema e că tot nu se poate circula lejer în zonă, pentru că străzile sunt fie în șantier, fie blocate de șoferi care parchează „doar 5 minute”. În Ferentari, vara nu e doar caldă. E și plină de suspans. Nu știi dacă explodează o țeavă, se oprește apa sau dacă cineva a mai făcut o grădină comunitară în spatele blocului.  Aici, viața e intensă și colorată. Copiii joacă fotbal în praf, iar adulții își pun scaunele direct pe trotuar, la umbră. Oamenii știu să trăiască simplu și direct. 

În Pantelimon, căldura e mereu însoțită de muzică ambientală (genul „top 10 la petrecere, remixat cu ecou”), terase improvizate în parcări și stat la coadă la cartofi prăjiți „de casă”.

Aerul are gust de mici și speranță. Speranţă de concediu sau de apă caldă, pentru că de fapt ele nici măcar nu diferă atât de mult. Unii pleacă. Alții doar deschid booking-ul în pauza de prânz și închid la fel de repede, când văd prețurile. 

Restul, cei mulți, rămân. Rămân printre troleibuze fără aer condiționat, muncitori care strigă „dă-mi ciocanul ăla, mă!” și vecini care lasă ușa de la intrare deschisă ca „să mai circule aerul”. 

Dar există o formă de bucurie. Una românească. Una bucureșteană. E acel sentiment când găsești un colț de parc neafectat de reabilitare. E un pet de apă rece ținut strategic la congelator.  E gluma cu colegii că „suntem pe șantier, dar cu diplomă de birou.”  E terasa de pe trotuar, cu un pahar de bere și un ventilator care suflă fix în direcția greșită, dar măcar face zgomot.

Bucureștiul, vara, e greu. Dar are farmecul lui. Un farmec absurd, dar familiar.  Un oraș care geme, dar nu renunță.  Care se clatină pe șantierele lui, dar continuă să tragă de sine cu o ambiție demnă de filme cu buget redus și suflet mare. Și poate, într-o zi, o să ne amintim de verile astea cu drag.  Sau măcar cu un zâmbet amar, de pe o plajă imaginară, între două lucrări de infrastructură.