Care e, conform ultimelor informații, cea mai periculoasă zonă din București. Pe-aici trecu David Popovici cu un Porsche

Alo, auzi Doamne, pe unde ești? Nu vii să mă iei și pe mine? Că am zile în care nici cu umor nu mi se mai pare funny ce se întâmplă pe pământ. Mie, inițial, acum vreo douăzeci de ani când am auzit prima dată ce propunea Buddha, gen că totul ar fi suferință, mi s-a părut treaba asta, așa, opusul înțelepciunii. Lasă-mă, dreacu’, Buddha, dacă vii cu din astea la mine, atunci care mai e scopul? De ce suntem aici? Ca să îndurăm? Nu, mersi. Deci, clar l-am desființat pe Buddha, că nu înțelesese nimic.

Apoi, anii tinereții au început să se estompeze în amintiri și să fie călcați în picioare de fel și fel de experiențe care mi-au arătat că Buddha știa despre ce vorbește și că suferința e pe pământ ca la ea acasă și că inclusiv Raiul pe care îl trăiești cu unii oameni are potențial să se transforme într-un Iad care îți dă două posibilități: fie să te duci cealapa, fie să înveți să te detașezi, iar asta mi se pare o chestiune de bună creștere din partea Iadului, deci felicitări cui l-o fi crescut și educat, pentru că a da o opțiune sănătoasă cuiva e cel mai frumos și altruist lucru pe care îl poți face. Caracterul sănătos al opțiunii, trebuie precizată treaba asta, nu vine de la noi putere, ci de la bunul simț.

Momentan sunt niște zeci de războaie pe pământ, mor și în clipa asta niște copii, bolile dau clasă evoluției și ne surprind cum vor ochii lor, meteorologii sunt de părere că e posibil ca în 2025 să apară niște furtuni și uragane mult mai puternice decât până acum, pe undeva prin Pacific stă să izbucnească un vulcan cu diametrul de doi kilometri, California arde, extremismul înflorește, prețurile cresc masiv de frumos și taxele la fel, educația mai are puțin și cere pensie de handicap în multe din țările lumii și, dacă asta ar fi o descriere a Iadului, în vârful lui, deasupra tuturor acestor nenorociri, ar sta pentru totdeauna, tânăr și glorios, dreptul la opinie. In my opinion.

Adică internetul a venit la noi, așa, ca un sol de pace, gen vai, de acum ne vom conecta mai ușor, o voi găsi pe Margareta care s-a mutat la Mangalia în clasa a doua, n-o să mai stau să se facă vineri noaptea să sun cu un cent pe minut, ne vom putea documenta mai ușor, informația ne va aduce prinos după prinos, ce frumos e pe net. Avem și filme deochiate, nu trebuie să-mi mai fie rușine să închiriez casete video sau CD-uri, putem citi și cărți, putem vedea filme și seriale, putem asculta muzică, Doamne ce mișto e! Și s-a ajuns, treizeci de ani mai târziu, la un dezastru.

Și s-a ajuns, adică, la ceva de genul: Să zicem că eu m-am stricat la stomac pentru că am mâncat niște piersici și niște iaurt și am și băut două beri. A rezultat ceva cu nume de fată, Dia Ree. E și o poezie în cinstea ei, care zice „când crezi că te simți mai bine, atunci simți că ea revine”. Având în vedere noua mea legătură foarte frecventă cu toaleta, mă apuc și postez cu detalii foarte specifice despre situație, fiind ferm convins că absolut toată lumea prezintă un desăvârșit interes față de acest aspect al vieții mele. 

Și de aici se dezlănțuie in întreg Jihad. Unii vor comenta că sunt eu prost că am consumat combinația respectivă, alții vor veni și îi vor face proști pe cei care mă fac pe mine prost, alții îmi vor sugera să mă spăl cu apă sfințită, alții vor considera că acest sfat e o blasfemie și că plâng sfinții prin cer, alții că sfinții îi vor face proști pe aceștia din urmă, pentru că sfinții nu plâng, alții îmi vor sugera să mă duc să mă cos că nu mai trece, alții vor povesti cum la ei a fost și mai rău, că făcuseră combinații alimentare și mai nefericite, alții că, din punct de vedere spiritual, asta înseamnă că am chakra trei vulnerabilă, alții că nu, că chakra cinci e cu diareea și tot așa până când cineva va pune piciorul în prag și va posta un link prin care anunță că vinde un apartament cu două camere în Titan, motiv din care vor veni alții să-i atragă atenția că nu acolo e spațiul care se cuvine unui astfel de anunț.

Și, aproape orice ai face, orice ai posta, lumea se va certa, într-un război al unor opinii care, pe de o parte, pot aduce validare unor oameni care nu sunt prea bine cu ei înșiși, motiv din care o și caută în online, și care, pe de altă parte, nu înseamnă prea mare lucru în afară de faptul că îi dau dreptate lui Buddha, pentru că, cu cât e mai mare suferința, cu atât simți mai mult nevoia să atragi atenția asupra ei, în speranța subconștientă sau nu că, poate, ți-o va vedea cineva și ți-o va valida. 

Că eu nu văd un om sănătos la cap, echilibrat cât de cât cu el însuși care să se apuce să dea cu parul pe internet. Adică inclusiv Isus, fratele egal în posibilități al lui Buddha și al nostru, a știut clar ce vrea să spună când a zis că cel fără de păcat să dea cu piatra, dar situația momentană mă face să cred că s-a înțeles invers. Dacă dezechilibrul e sinonim cu păcatul – și trebuie să fie, căci Dumnezeu, dacă ar avea opus, ar fi opusul păcatului și, din câte am înțeles, e foarte echilibrat și pe treaba Dumnealui, atunci pietrele astea de pe internet sunt cu atât mai grele cu cât dezechilibrul este mai mare. 

Și, astfel, omul poate mult mai mult de atât. Atât îți trebuie să-i spui cuiva care critică ceva pe cel mai calm și frumos ton că acea critică vine dintr-o formă de suferință, că abia atunci îți poți atinge potențialul maxim ca țintă a pietrelor. Atât îți trebuie, întrebat sau neîntrebat, să-i spui cuiva nemulțumit de el însuși să-l lase pe altul să fie cum vrea el, să nu-l mai bagi în seamă. Ți-o iei grav și nu în sensul bun în care unora ne place să ne-o luăm. Pentru că ce se întâmplă? Dacă eu nu mai acord timp criticii altora, timpul care îmi rămâne liber s-ar putea să-mi atragă atenția asupra nemulțumirilor pe care le am în ceea ce mă privește, iar asta doare mult mai mult decât doare să-l critici pe altul. Hali-mi-ai cucuveaua Buddha cu suferința ta. 

Suferința este foarte parșivă, dar și un instrument didactic excepțional, în sensul că ea ne poate da impresia că e mai ușor de dus dacă este provocată de alții și nu de noi înșine, pentru că nu ne-ar fi lăsat Dumnezeu ca, de fapt, în sufletul nostru, să nu ne dorim să ne placă de noi înșine. Și inițial e mai greu să te placi când vezi că, de fapt, tu îți faci singur rău prin reacțiile tale. Odată ce înțelegi asta, suferința devine mai personală și poți chiar să te împrietenești cu ea, gen ce mai faci, fată?, eh, uite, bine, am venit pe tine că alții nu știu de unde să mă ia, dar tu mă cunoști. Umorul e foarte bun în relația cu suferință. Adică să o luăm la mișto fără să ne batem joc de ea, cum e frumos și firesc în orice relație de prietenie.         

Într-un loc al surselor dezamăgirilor omului, pe locul 1 stau copiii și părinții. De asta eu îl înțeleg pe CTP care îl pusese pe David Popovici pe un piedestal unde acesta ajunsese deja singur prin propria muncă și de pe care CTP l-a dat jos într-un context în care el a rămas tot acolo, pe piedestal, zic. Dezamăgirea ține foarte mult de reacția unui om și, oricât am vrea noi să credem că nu e așa, ea lucrează la diateza activă, nu la cea pasivă. Și, în general, nouă, oamenilor ne vine mai ușor să fim dezamăgiți, pentru că ni se pare suprarealist să iertăm.

Îl înțeleg perfect pe CTP că, poate, proiecta un fiu ideal în David Popovici. Eu cred că eu de asta nici nu am copii, ca să evit dezamăgirile. Păi să vină fiul meu, zămislit din truda mea misionară cu vreo femeie care căzuse în prealabil  pradă farmecului meu indestructibil de un metru șaptezeci și trei și să-mi spună: „Tati, mi-am luat Porsche!”? Vai, dar nici nu știu cum aș reacționa. În primul rând, coa*e, îți iei ARO, că suntem români și în al doilea rând, cred că asta este cauza homosexualității mele, reducerea riscului de a face copii și implicit reducerea riscului de a fi dezamăgit. Doamne, dacă toți homosexualii sunt homosexuali într-o trudă nerecunoscută nici de religie, nici de psihologie de a diminua dezamăgirile pe Terra?

În fine, să n-o dau in diverse. Treaba e că s-ar putea să ne facă bine să și tăcem. Adică, dacă opinia negativă e și ea tot un fel de pattern nociv, ce putem face mai bine decât să o ajutăm să se oprească la noi? Pentru că mie, de exemplu, dacă nu îmi plac caprele, deși Dumnezeu mi-e martor că vorbesc cu păcat acum, ce folos are să mă știe mă apuc să spun la toată lumea? Cui îi plac caprele îi vor plăcea în continuare și cui nu…, nu, iar caprele vor fi ok cu asta și cu ele. Așa că ajută-mă, Doamne, să fiu capră și să nu uit să tac, că o behăială în minus sigur nu strică. Aoleu, era să uit. Cea mai periculoasă zonă din București este pe internet. Pup. Doamne ajută și Doamne ferește, opinia rea nu ne va crește. Adișorul Deformaturul de Opinie.

Tot Teleșpan, mai jos:

• Ghid de supraviețuire în 2025 cu taximetrista Florina din București
• Cea mai palpitantă experiență la metrou nu e inundația de la Unirii, ci să vezi pe geam cai la păscut
• Cum am fost la un pas mic de a câștiga premiul cel mare la loto