Când vine apa caldă în capitala noastră europeană. Istoria spălatului la bucureșteni și războiul „frecătorilor băieși”; hamam versus baie ca la Viena, cu “șurupuri”

11 aug. 2022
1813 Afișari
Când vine apa caldă în capitala noastră europeană. Istoria spălatului la bucureșteni și războiul
Când vine apa caldă în capitala noastră europeană. Istoria spălatului la bucureșteni și răsboiul "frecătorilor băieși", hamam versus baie ca la Viena, cu “șurupuri”

În vara anului 2022, Bucureștiul care vrea să se spele se întoarce de unde a plecat acum 200 de ani: la lighean, la putină, la albie. “Istoria se repetă” este un adevăr. Din luna iulie, 2022, jumătate din populația capitalei nu are apă caldă și nici nu o să curgă pân’ la toamnă. Și asta pentru că CET Sud a fost oprit pentru revizie. În plus, rețeaua este atât de găurită, încât apa caldă nu ajunge la capetele sale. Bucureștenii își cumpără boilere sau dușuri de camping în care bagă apă încălzită pe aragaz. Dar, oare, cum se spălau ei înainte de inventarea sistemului de termoficare? Se spălau? Am căutat date istorice pentru această îndeletnicire nobilă. Mai jos, istoria spălatului la bucureșteni, de la baia turcească hamam la CET Sud. Cu tot cu răzmerița băieșilor din anul 1825, care a inflamat Bucureștiul. Este fapt consemnat de istorie, nu brașoavă, și a fost pricinuit de apariția primei băi publice, după model apusean.

Dâmbovița in Bucuresti, anul 1869. Acuarela de Amedeo Preziozi. Foto credit wikipedia.org.ro.

În lunga istorie a Bucureștiului -presărată cu războaie, ocupații, cutremure, incendii și molime de tot soiul- anul 1825 strălucește ca Soarele, ca Zeul Ra într-o zi cu peste 40 de grade C între betoane. În luna martie a anului 1825, Kir Stanciu -proprietar de hamam turcesc-, a ieșit în Ulița cea Mare, cu băieșii lui, la #protest / #răzmeriță/ #revoluție contra lui Musiu Lagarde, un franțuz care-a dorit să deschidă în București o baie publică, după model apusean. Moda turcească de înlăturare a murdalâcului se ciocnea violent de cea europeană, fix ca la Big Bang. Dar înainte să intrăm în miezul tărăboiului și să căutăm pricinile de la care el a pornit, să vedem ce importanță aveau băieșii în Bucureștiul de odinioară; când au apărut primele băi publice și cum erau ele.

hamam, baie, turceasca
Hamam. Foto credit wikimedia.com.

La hamam-spa în prețul băii intra și ciubucul și dulceața de după înlăturarea murdalâcului

Bărbierii, băieșii și lăutarii au fost cei mai vechi dintre meșteșugarii bucureșteni care prestau servicii. Băieșii deserveau băile, fiind și maseuri sau, cum li se spunea mai târziu în Moldova, teleaci. Constantin C. Giurescu a aprofundat subiectul în “Istoria Bucureștilor” și ne spune că, la începutul secolului al XIX-lea, existau două băi publice în oraș; una mare care aparținea Mănăstirii Plumbuita și alta, mai mică, aflată pe malul drept al Dâmboviței, “din sus de Curtea Domnească, lângă apă”. “Afluența era mare și câștigul bun, altfel nu ne putem explica însemnata chirie pe care o oferă la 1 decembrie 1799 arendașul Băii Mitropoliei, Marco Gheorghiu: 1800 de taleri anual. Contractul este inedit și plin de neologisme și prevede ca Mitropolia “ să aibă a face cazanul și a-l așăza”, iar până la așezare, arendașul să nu poată “pretenderisi a scădea din chirie cât de puțin”, Constantin C. Giurescu, “Istoria Bucureștilor”, pagina 547.

hamam
Hamam, secțiunea pentru doamne. Foto credit Wikimedia.com.

Ocupantul otoman, nedus la biserică, dar dus la hamam

O fi fost turcul ocupant crud și asupritor, dar uite că la înlăturarea murdalâcului nu-l întrecea nimeni. Era curat. Așa se face că până la răzmerița din anul 1825, toate băile din vechiul București erau de modă turcească, băi hamam, de unde vine și termenul de hamangiu, adică băiaș. Erau feredee care funcționau cu abur din ce în ce mai cald, cu bazine cu apă rece și cu “masaje” pe întreg corpul, după care urma odihna pe divane. În prețul băii, modic, se cuprindeau și ciubucul, și dulceața sau șerbetul oferite înainte de odihnă. În anul 1825 existau în București trei asemenea băi turcești, dintre care una lângă Casa Beilicului, pe Podul Șerban Vodă, ne spune Constantin C. Giurescu. Despre ultima casă de târgoveț din Bucuresci am scris aici.Cea mai veche și mai frumoasă Casă de Târgoveț din vremea Bucureștiului fanariot rezistă și astăzi. Cine-a construit-o atât de bine? Cum?

Francezul Lagarde instalează prima baie evropeană din București; stabilimentul avea “șurupuri pentru apă caldă și rece”

Bunînteles că de astfel de spa-uri cu plăceri orientale, cu masaje și ciubuce, se bucurau numai ei, turcii, și boierii noștri de rang înalt. Bucureșteanul de talpă se spăla la putină, dacă se spăla, sau în Dâmbovița, apă dulce, de te-aș bea nu m-aș mai duce. Tot profesorul Constantin C. Giurescu ne dă informația că, în anul 1825, francezul Legarde instalează în oraș un stabiliment apusean de băi, “având zece odăi cu căzi și șurupuri pentru apă caldă și rece”. Călătorul francez Bellanger se duce în anul 1836 la baia românească (valaque) din cartierul Lipscani și spune că seamănă cu cea turcească, „fiind tot o baie de “abur”. În anul 1852, în București existau băile nemțești ale doctorului Turner, în mahalaua Sf. Elefterie, cu istalații de hidroterapie; planul Borroczyn notează aici o “școală de înnotare”. În anul 1895 Primăria construiește un stabiliment de “băi populare” în piața Bibescu; prețul unei băi era de mimin: zece bani.

realitatea, ilustrata
Cine a fost Kir Stanciu și Musiu Lagarde, ne spune revista Realitatea Ilustrată din anul 1937.
În anul 1937, România avea o baie la 2000 de locuitori

Să ne întoarcem la clăbuceala din anul 1825, anul răzmeriței în care baia cu aburi, a turcului, se bate cu baia cu șurupuri pentru apă caldă, a franțuzului. Cine a fost Kir Stanciu și Musiu Lagarde, ne spune revista Realitatea Ilustrată din 8 martie, 1937. Semnatarul articolului, Ioan Massoff, îl citează pe V. A Urechia, deci întâmplarea are bază istorică, nu este o snoavă.

Îndeobște se spune că civilizația unei țări s-ar cunoaște după numărul băilor-că adică această civilizație nu ar fi decât o chestiune de săpun. Mult adevăr în această afirmație – numai în aparență paradoxală. Sub acest raport, în ceea ce privește România, am avut deunăzi o prea plăcută surpriză. Dintr-o statistică oficială, cu caracter internațional, am luat la cunoștință că țara noastră are o baie la 2000 de locuitori. Toată lumea era încredințată că stăm mult mai rău. Ba surpriza a fost cu atât mai placută, cu cât s-a aflat că alte țări pe care le socoteam mult mai înaintate stau mult mai rău decât noi. Știți constatatarea bizară că nu arde numai casa ta, ci și cea a vecinului. Până în anul 1825, nu exista în capitala noastră o baie, în înțelesul care se dă astăzi unei asemenea deprinderi. Nu exista decât o baie turcească, adică prin aer cald – de aici și expresia cald ca la baia turcească. Lucrul are însemnătatea lui, dacă ne gândim că-l consemnează un istoric, V.A. Urechia.”, Realitatea Ilustrată, 8 martie, 1937.

Semnatarul articolului, Ioan Massoff, îl citează pe V. A Urechia, deci întâmplarea are bază istorică, nu este o snoavă.
În luna martie a anului 1825, Musiu Lagarde face cerere la Vodă să îi aprobe instalarea primei băi după model apusean, la concurență cu hamamul

Partea comică a chestiunii, însă, o constituie faptul că instalarea primei băi în București a stârnit o adevărată răzmeriță. Așa s-a întâmplat întotdeauna cu marile reforme. La început ele au întâmpinat rezistență, pentru ca, în urmă să se impună. Și nici nu s-ar fi putut ca obiceiul, atât de salutar al curățirii bucureștenilor de murdalâc, să nu întâmpine rezistența interesaților. V.A Urechia dixit: “Un franțuz întreprinzător, cu numele de Lagarde, s-a gândit că ar fi o afacere deschiderea unei băi la București. Și s-a înfățișat Divanului cu o petiție prin care cerea voie să deschidă un stabiliment de băi, cu un privilegiu de 20 de ani. Petiția purta datarea de martie 1825. Domnitorul Grigore Ghica, probabil surprins de această neobișnuită cerere, a însărcinat o comisiune de doctori să refere “de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii”. La 2 aprilie 1825, doi doctori au luat “plirforie”(informație, n.n), că băile sunt necesare”.

Clienții lui Musiu Lagarde puteau “să afle după gust, apă caldă sau rece, prin șurupuri”

Și astfel Lagarde a primit autorizația de la Vodă cu următoarele condițiuni:

  1. Stabilimentul va poseda 10 camere de băi în bună stare, “cu uși și ferestre bune, cu pălimarul lor (pălimar adică odgon, parâmă, n.n ) și cu câte un pat de scânduri pentru odihnă, cu o meșcioară și o oglindă cu cele trebuincioase pentru gătire și două jgeaburi, care jgeaburi au să se păstreze curate și adesea se vor schimba”.
  2. Doritorii de baie “să afle după gust, apă caldă sau rece, prin șurupuri”.
  3. Anaforeaua (raport scris adresat Domnitorului, n.n) prevedea și monopolul : ”să nu mai fie volnici alții, a mai deschide aici astfel de băi”.Hrisovul acesta, care constituie lucru de seamă pentru istoria civilizației române, este subscris de către Postelnicul Mihalache Grica, Iordache Golescu, Scarlat Grădișteanu, D. Bibescu, legistul Nestor, Marele Logofăt Ion Falcoianu și St. Bălăceanu”.
O mare agitatiune s-a stârnit”; Kir Stanciu a aprins fitilul răsmeriței cu frecătorii săi și cu două babe care se ocupau de îmbăierea cucoanelor

Cu mare jalbă în proțap pleacă Kir Stanciu, arendașul băii de pe lângă Casa Beilicului, adecă locul unde se găzduiau mosafirii turci, din strada actuală Șerban Vodă, însoțit de toți frecătorii băieși și de două babe care făceau aceeași meserie pentru cucoane. Bucureștenii, văzând atâta lume adunată, nu știau ce să creadă. Răsmeriță!– spuneau unii negustori și dedeau fuga să închidă tarabele. Atras de sgomotul mulțimii -ca întotdeauna grupului de inițiativă s-ar fi adăogat și haimanalele de pe uliță- Ghica Vodă s-a uitat în stradă, dar fără să priceapă mare lucru”.

Intrând în Palat, invitat de Vodă, Kir Stanciu, patronul băii turcești, se aruncă la picioarele Măriei Sale sărutându-i, după obiceiul timpului, poalele anteriului. Petiția lui Stanciu spunea că “el și băiașii săi, cari au avut cinstea să imbăieze pe toate pașalele turcești, până și pe Măria sa Vodă, când era numai boer, acum au să ajungă să cerșească pâinea cea de toate zilele, pentru că un păgân de franțus a căpătat voie să se facă baie ca la Viena. Adică ce? Unguroaicele tinere ale lui Musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băieșele mele, ori săpunul meu cu miros de odogaci și de trandafir, spală mai puțin decât ăl franțuzesc, făcut din seu de câine?”. Notă: odogaci, arbore exotic a cărui scoarță aromatică se folosește în medicină, cu el aromau turcii săpunul.

Că frumos si civilizat mai era Bucurestiul la 1825. Seamănă cu decorul din filmul lui Lucian Pintilie, ” De ce trag clopotele, Mitică?’.
EPILOG: “Lumea bună s-a dus toată la Musiu Lagarde, Kir Stanciu rămânând cu mitocanii, cari se spălau din an în Paști”

„Vodă scrise cu mâna lui pe jalba lui Kir Stanciu: “să nu se pricinuiască nicio zâticnire la celelalte băi din București, unde merg oamenii de se spală de murdalâc. Baia lui Musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi”. Dar, totul a fost de prisos: lumea bună s-a dus toată la Musiu Lagarde, Kir Stanciu rămânând cu mitocanii, cari se spălau din an în Paști. De atunci au trecut 112 ani. Băile s-au înmulțit în București, bucureștenii au unde să-și spele murdalâcul. Totuși, până mai acum 15 ani, rare erau casele în București care să fi avut instalație de baie. Iată meritul așa ziselor case bloc: fiecare apatament, cât de mic, are astăzi baie în care – cum spunea Hrisovul de la 1825- doritorii să afle, dupe gust, apă caldă sau rece, prin șurupuri”. Toate lucrurile de seama s-au câștigat prin luptă, până și dreptul de a te spală”, Ioan Massoff, Realitatea Ilustrată, 1937.

Dacă ar fi posibilă călătoria în timp, eu în acea zi din martie a anului 1825 aș vrea să trăiesc, să văd cu ochii mei răzmerița pornită de Kir Stanciu și ceata lui de frecători băieși, la care se adaogă cele două babe care se îngrijeau de masaj pentru cocoane.

Dacă v-a plăcut povestea, iată și ce s-a întâmplat cu ultima baie publică din București, baia Grivița.

Grivița, ultima baie publică din București nu mai e publică. Stabilimentul în care-și spălau bucureștenii “murdalâcul” a fost retrocedat cu tot cu istoria lui extraordinară

PS

Oare când vine apa caldă în București pentru doritori? Dar să fie de aia bună, “prin șurupuri”; după gust, caldă sau rece.

“Senzația Bucureștiului de altădată” este o rubrică dedicată întâmplărilor de senzație din orașul vechi, de prin carte adunate și pe Internet redate. Ce am mai compus, mai jos:

 

Cookies