ESENTIALHUFFLIBERTATEAȘTIRI

Când vezi un virus înfricoșător în orice fir de praf, apoi apare coronavirusul. Cum e să trăiești cu OCD în pandemie

Frica de boală e una, frica incontrolabilă care îți domină viața și transformă Orice într-un pericol teribil e ceva la care, mai ales în pandemie, nici nu vrei să te gândești, darămite să vorbește despre. Gândește-te cum e să trăiești în vremuri obișnuite cu o permanentă teamă de contaminare. Cum e să ocolești trei blocuri ca să eviți un tufiș prea prăfuit din care ai senzația că pot sări pe tine zece legiuni de microscopici, dar invincibili dușmani. Acum, pune OCD-ul în contextul pandemiei. Dur, nu?

Am vorbit mult cu prietena noastră Ada, care suferă de OCD – și care îli monitorizează și tratează terapeutic tulburarea obsesiv-compulsivă de care suferă. Am vorbit cu ea mult mai ales acum, în pandemie, când are nevoie de sprijin mai mult ca niciodată, iar ea e primul om care știe asta. Pentru noi, a început să țină un jurnal. Începem cu drumurile la supermarket care pot fi, pentru ea, experiențe horror ca în „IT”, ambele părți.   la supermarketuri.

Cum e să trăiești cu OCD în pandemie. Episodul I

«„Domnul de la coada de la Auchan, cu obrazul pătat de sânge din cauza lamei de ras, probabil, cel care ţi-a atins întinzătorul de rufe şi te-a întrebat cât costă fierul ăla – exact aşa a întrebat – , punker-iţa care s-a îngrămădit în tine la coada de la Mega şi a vorbit spre tine stropindu-te cu salivă, angajatul de la Cora care te-a lovit cu o cutie de bere, domnul de pe raionul de dezinfectante, despre care ai fi putut jura că te-a înţepat cu un ac contaminat, iar tu nu ai dormit două nopţi la gândul ăsta şi ai aruncat toate hainele purtate în acea zi. Inclusiv bluza ta marinărească. Pe care o purtaseşi şi la Paris, şi la Viena, şi la Crăciun.

Femeia căreia i-ai cedat locul la casă şi care ţi-a atins spirtul pe care apoi l-ai aruncat la coşul de la intrarea în magazin, deşi îţi luase o oră să pui pe tine o pereche de pantaloni doar pentru a ieşi să cumperi spirtul ăla nefericit. Poarta de la bloc pe care s-au adunat toate bacteriile universului, şi pe care sigur-sigur le-ai dus tu în casă şi frica aia de virusuri letale care-ţi tot dau roată.

Paznicii de la bloc, în tururi de zi şi de noapte, pe care i-ai implorat la interfon să vină să-ţi ia imenşii saci cu lucruri aruncate, sute de şervete îmbibate în spirt, mănuşi de unică folosinţă verzi sau gri sau albe toate îmbibate în igienol, pungi peste pungi, cârpe pline de păr, de puf negru şi praf, capace de WC-uri, cumpărate azi şi aruncate mâine, zeci de detergenţi goliţi de conţinut şi haine care căzuseră de pe sârmă, uriaşii ăştia plini lăsaţi la uşă şi plânsul tău incontrolabil de frică, frustrare şi durere. Puse ordonat în faţa uşii tale, pe care ai fi putut scrie că e Infernul, dar nu aveai liniştea de a te gândi la literatură în momentele alea. Ci doar la cât rău i-ai făcut familiei tale cu tulburarea asta, cât rău. Te simţi vinovat şi te urăşti. Ca şi cum nu ai voie să suferi de aşa ceva. Şi asta te doboară şi mai mult. Te face mut.”

„Totuşi, ţi-a fost clar că eşti un om cu o tulburare căţărată pe umeri, căreia te zbaţi să-i rezişti, motivul fiind faptul că nu ai de ales. Atât de simplu e”

Aşa arată OCD-ul. Tulburarea obsesiv-convulsivă. Nu ştii cum ţi s-a declanşat, habar nu ai, doar bănuieşti de unde au pornit fricile, ce anume le-a accentuat în timp. Dar nu ai un moment precis care să explice teama asta sinistră de contaminare. Când a început? Unde?

Și, totuși, cum și de unde a început totul?

Ţi-ai pus întrebarea de sute de ori. În timp ce frecai, tot de sute de ori, orice, până ţi-a dat sângele la mâini. Şi în timp ce te trezeai noaptea, speriată că ai depăşit marginea cearşafului, crezând că textila canapelei este contaminată. În tot acest timp, în care nu înţelegeai nici tu cum mintea ta poate să patineze în halul ăsta, citiseşi prin cărţi că îţi lipsesc dopamina şi serotonina. Că la tine în organism e o varză, din care lipsesc lucrurile esenţiale care să-ţi ţină mintea zdravănă.

În timp ce viaţa ta toată se dusese de râpă, închisă între pereţii casei, ai citit tot ce se găsea despre tulburarea ta. Nu ai învăţat prea multe, dar ai aflat că ar putea dura ani până să te vindeci. Ani! Te-ai enervat pe tine şi ai ţipat că nu ai timp pentru tulburări eterne. Apoi ai revenit la obişnuinţele compulsive, la obsesiile care nu mai treceau, se adânceau ca nişte găuri care te-au înghiţit lent, până nu a mai rămas nimic din ce erai.

Căutai disperată răspunsuri. Ai studiat chiar date chimice despre dopamină, care este produsă în baza unui aminoacid transformat în fericire!? Asta după ce două enzime, tirozin-hidroxilază şi dopa-decarboxilază şi-au făcut cum trebuie treaba. Totul se finalizează în fanta sinaptică, apoi, se ajunge în neuron. Acolo, dopamina ta poate fi distrusă de  monoaminooxidază sau de catecol O-metiltransfereză.

„Superb!”, ţi-ai spus. Deşi n-ai înţeles nimic.

Totuşi, ţi-a fost clar că eşti un om cu o tulburare căţărată pe umeri, căreia te zbaţi să-i rezişti, motivul fiind faptul că nu ai de ales. Atât de simplu e. Trebuie să faci faţă. Nu ştii cum. Trăieşti ca un mameluc care nu doarme noaptea de la pastile şi plânge ziua, pentru că a avut coşmaruri noaptea. Prostia asta de care suferi ştii că îţi blochează simţurile, ţi le transformă în neputinţă, eşti patetică în felul în care îţi tratezi propriul corp, îl speli compulsiv, îl freci însutit cu săpun, îl arunci sub jetul de apă ca pe un gunoi. Ce creatură eşti, te speli de sute şi sute şi sute de ori, doar asta faci, obsesiv-compulsiv. Ai putea fi oricând o bandă desenată, în care personajul principal e zâna curăţeniei, scufundată în detergent. Râzi de tine, dar nu e râsul tău. Ce simţi e că nimic între tine şi ghena de la bloc nu fixează bariere. Că eşti una cu tot alaiul de virusuri de pe scară, de pe etajul tău, din casa ta, de pe şi din tine. Cum să explici aşa o grozăvie oamenilor normali? Şi cum să îţi explici ţie că, odată, erai asemeni lor, până când creierul tău a decis altfel?

Realizezi că mintea ta nu te lasă să mai ai control. Te lupţi să îl menţii. Dar pierzi de fiecare dată. Pierzi pentru că nu mai decizi tu, ci motoraşul acela lipsit de dopamină şi serotonină, cel pe care, de atâta vreme, ţi-ai clădit tot: creierul tău. Acum, uite că te-a părăsit.

Primul sentiment e frustrarea. Urli în pernă pentru că refuzi să crezi că ţi se întâmplă ţie. Apar întrebările, când m-a invadat, când a fost declicul, când am derapat fără loc de întoarcere, când, când, când? Când Doamne iartă-mă am început să văd virusuri peste tot?»


Recomandarile noastre


Parteneri

Back to top button