Când trotinetele electrice împrăștie haos și ură prin București

Trotinetele electrice sunt dovada cea mai simplă a haosului din capul bucureștenilor. Nu știu alții cum sunt, dar a alege praful de neghina unora din capul contemporanilor noștri e lucru imposibil. Să mă explic, că asta vreau.

Nu poți să treci pe trotuar de trotinete. Pare un balet caraghios felul în care sunt parcate. Este o pacoste cum sunt parcate. Niciun discernământ în parcare. Omul a călărit trotineta și brusc i-a venit s-o abandoneze și o lasă în mijlocul trotuarului, în chiar toiul străzii. E ca și cum brusc s-a oprit și dă-o dracului, hai s-o abandonez. Rar văd așezare pe lângă vreun zid.

Când merg cu mașina, nu am cum să trec de trotinete pe stradă. Trotinetă electrică fără om. Când sunt pieton, nu am cum să trec de ea pe trotuar, că-i pusă vraiște. E un sentiment de ură față de obiect. Nu-i al meu, să-l arunc din picior cât de repede. Nu-i al meu, să mă debarasez de el. Nu e doar atât, e ură fiindcă e un soi de scârbă pe obiect, trotineta e aruncată, scuipată în mijlocul acțiunii. Nu știu dacă vă închipuiți un așa gest. L-am văzut de multe ori la contemporani și bucureșteni. Nu se opresc din mers, ci sar ei din trotinetă și trotineta se duce de-a dura încotro vede cu ochii. Și se oprește și ea ca nebuna, ca abandonata, cu capul în te miri ce obstacol.

Trotineta ca un om în inerția lui se lovește și se prăbușește în jale și singurătate. În durere. E un mers necontrolat al trotinagiilor. Merg ca și cum n-ar fi reguli, legi, merg într-un continuum, ca și cum ar curge, ca și cum ar da scroll, ca și cum ar fi telefon mobil, păzea că vin datele peste mine și eu le dau scroll, scroll. Creierul de atâta folosit internetul nu s-a fragmentat ci vine să facă legea și pe trotinetă.

Nu există comutări creierești de la mobil la trotinetă, nu-s acțiuni separate. Nu. Dă-i drumul! Mă dau cu trotineta cum mă dau pe insta, pe tik tok. Ori e ceva diavolesc în acest lipsit de reguli. Trotinetele devin obiecte de înjurat, fiindcă nu-i poți găsi pe trotinetiști. Trotinetele devin obiecte de urât pentru că-ți stau în cale. Nu mai amintesc de ”Blestemata trotinetă electrică și criminalul care mi-a călcat cea mai mișto negustoreasă din lume de pe Coposu-Mântuleasa”.

Nu mai amintesc. E durere la sufletul meu. Revin la acest haos al unui neînsuflețit vehicol. La înspăimântătorul vehicol pe care îl urâm. Vehicol care trăiește contorsionat în jungla urbană. Veți spune, ce trotineta electrică are suflet? Acu’ să avem grijă de un fier? Da. În oraș orice detaliu, că așa e orașul făcut, are viață. Are viață și gunoiul și se răzbună. Că e sub aripa, brațul magic al orășanului. Orice lucru cumpărat și abandonat, orice excrement are viață. Și dacă viața aia a lucrului, a obiectului e aruncată la gunoi în devălmășie, viața aia devină urâtă. Intră într-un infern și orășenii se împiedică de ea și o urăsc. Asta e vrăjitoria neagră a orașului. Trotinetele pot fi salvate de la acest calvar, dar mă tem că orășenii indiferenți nu-s în stare să-și aleagă praful din neghina din capul lor. Și condamnă trotineta la ură. Da, ea cea din urmă invenție apărută pe șosele urbane.

Nota B365.ro:

Cine-a pus pisica-n lesă la șosea, în București

Zeița de la taraba cu curcani din Piața Râmnicu Sărat de la noi din București

“Sunt Vlad. Vreau să te ajut.” Uite omul care face bine lumii și lumea îl înjură în autobuzul 133 din București