Când ne iubeam ca nebunii în cinematografele de pe Bd. Elisabeta, fost 6 Martie, fost Gheorghiu Dej, fost Kogălniceanu

24 iul. 2023
2650 afișări
Când ne iubeam ca nebunii în cinematografele de pe Bd. Elisabeta, fost 6 Martie, fost Gheorghiu Dej, fost Kogălniceanu
Când ne iubeam ca nebunii în cinematografele de pe Elisabeta, fostă 6 Martie, fostă Gheorghiu Dej, fostă Kogălniceanu | Foto: Bulevardul Elisabeta în anii 50, când era Bd. 6 Martie. Sursa: Agerpres

În anii 1980, cultura era ea ce era, dar era vremea mea de pipăială. La hotel nu te primeau dacă nu erai soț și soție. Așa că ne iubeam ca nebunii în cinematografele de pe 6 Martie.

Eram la liceu și nici prin cap nu mă gândeam la eternizări. Între numerele 12 și 38 pe actualul Bulevard Elisabeta, erau vreo cinci cinematografe. Corso, București, Capitol, Excelsior, Festival.

În toate am iubit, pe toate le-am iubit. Și nu doar eu, că nu-s eu capra secolului, nu, mai toți ca mine, care-și trăiau anii tinereții în vreme de dictatură.

Scriitorul Radu Cosașu a numit locul Sunset Boulevard, ca să trăim și noi cu gândul că suntem la Los Angeles, California, undeva între legendarele Beverly Hills și Hollywood. Cinematografele de pe vremea de dinainte de 1989 nu făceau decât să “fure” clădirile, unde în perioada interbelică, aici duseseră înființate teatre și cinematografe, unul mai falnic ca altul, unul lângă altul.

Femina, ARPA, Trianon, Lumina, Corso, Royal, Capitol, Boulevard Palace. În interbelic sau în comunism, bulevardul era plin de afișe de staruri, de lumini și de visări.

De altfel, știam câte ceva despre cinema-uri de pe 6 Martie / Kogălniceanu din cărți

În “Patul lui Procust” al lui Camil Petrescu despre emoția de a intra la cinematograf. Ladima, eroul intelectual care se-ndrăgostește de fata plăcerii Emilia, era tare mândru că avea 2 bilete la Capitol la o premieră. Luase bilete la o dulcegărie, făcându-i ei pe plac. Spera astfel s-o farmece pe Emilia, să-i arate c-o înțelege. Doar că Emilia avea în odăile din spate ale sale asalturi bărbătești, n-avea timp de nicio cultură.

Am suferit atunci citind în carte și mă gândeam în mintea mea mică să-l răzbun pe Ladima. În “Orașul cu salcâmi” al lui Mihail Sebastian, tot pe la cinematografele astea, eroii principali Adrian și Gelu se uitau la afișe și se jucau cu vorbele “precum cu bulgării de zăpadă”. Iarăși, când am citit slova asta am avut sentimente: voi vorbi și eu când voi merge la cinematografele astea la fel.

În primul rând, ne alegeam după privire, uitându-ne la afișe. Privirile erau spre afiș, coada ochiului însă fixa flămândă patima.

Mă înroșeam la față și mergeam în întuneric ca un condamnat la moarte. Cui îi păsa, ce urma?

Dar nu mereu se aplica scenariul acesta. Mai degrabă trăiam imprevizibilul. Speram să găsesc o singurătate ca a mea în sală. Era o vitrină cu fotografiile filmului, așezate în dreptunghiuri de lemn smălțuit. Apoi la intrarea sau ieșirea din cinema treceam printr-un gang, între un atelier fotografic cu fotografii de familie scofâlcite și prăfuite și un atelier de remaiat ciorapi de damă. Nu țineam minte ce film urma sau văzusem. Pentru că mă captiva quiproquo-ul propriei mele căutări în întuneric.La ieșire, îmi reproșeam un cot, zbaterea ei, ezitarea prea lungă. Pe culoarul acela încercam să găsesc gestica, mimica de cauciuc a sexului.

Nu alegeam filme indiene. Nu, știam că e coadă afară și omor pe locuri în sală

Coada la cinema era un prezervativ. Nu aveam unde să-mi găsesc iubirea mea de un film. Erau bune
Filmele rusești, alea italienești cu cowboy și indieni, alea cu ilegaliști și comuniști dați afară de la muncă de dubioși carieriști. Nu, nu erau bune filmele cu Sergiu Nicolaescu. Categoric nu erau ce trebuie. Se ocupa sala toată. Ori noi, eu și EA aveam nevoie de spațiu, spațiu și câteva locuri de cinema, între noi și restul lumii.

Treceam mereu printr-un infern. Când cumpăram bilet mi-era frică să nu fiu refuzat. De parcă, mi se citea în ochi ce caut.

La controlul de bilete, când mi se rupea biletul trăiam la maxim momentul în care controlorul se uita la datele biletului. De obicei, ce era de greșit? Nimic greșit, doar vroiam să-mi găsesc jumătatea care să consimtă s-o ating, s-o sărut, să-i simt formele divine pe întuneric.

Cinematograful era un miraj pentru pierderea timpului comunist etern și copleșitor

Mi-a spus-o o Ileana pe care o doream așa de mult. Aveam o întreagă lume a ademenirii, eram însoțiți în plăcerile noastre trupești, de afișe cu actori superbi, și pe ea, oricine ar fi fost, o asemuiam cu actrița principală.

Iarna, când ne alegeam sufletele, stăteam în sala de la casa de bilete, unde se auzeau sunetele din interiorul spectacolului neterminat. Și mă gândeam după sunete ce tactică ar trebui să adopt. Digitala sau miraculoasa “creștere a apelor Dâmboviței”. Apoi, înăuntru, în timp ce căutam buzele iubitei mele, starului meu, pe care-l pipăiam până se rupea filmul, se auzea clânțănit de pufarine, scuipat de semințe, guturai. Cui îi păsa, eram în sânul unei Eve. În mijlocul Raiului.

La Corso, București, Capitol, Excelsior, Festival scaunele erau speciale

Erau scaune fără balamale, incomode, săreau de pe ax, vandalizate de mâini care vedeau filme și se răzbunau pe scaune. Eu și necunoscuta mea atât de cunoscută eram ca fluturii. Întâi aveam greutate să ne găsim, apoi mâinile-aripi ne țineau apropiați, unul în altul, eram un singur trup, eram două, dar fără greutate proprie. Făceam yoga, tantre, ne țineam prahmele fără niciun exercițiu. Respiram pe tiradele lungi ale eroilor de celuloid. Oh, de câte ori se rupea filmu’, adică rola de celuloid a filmului se rupea în aparat și atunci rămâneam în focul luminii oarbe din sală ca Tom și Jerry în momentele acelea în care pisica e și ea surprinsă că a prins șoarecul. Îmi plăcea să nu fiu pisică. Îmi plăcea să fiu șoarec. Urlam cu rânjet larg: FILMUUUUUUUUUU! Urlam pentru a ne continua neliniștile voluptuoase. Ne iubeam cale de-un film, ca și cum ar fi fost sfârșitul lumii.

Știam că ne treceau șobolanii pe la picioare așa că aveam grijă să nu-i dau ghetele jos

Chiloții ei tetra, uriași, de bumbăcel, mi-i puneam pe braț ca un steag.
La Capitol se scuipa peste îndrăgostiți de la balcon și se arunca în ei cu cotoare de mere. Eram și eu de ăla când după repetate încercări eram refuzat politicos: Chem Miliția! Sau țipa vreo eroină de film comunist: Opriți filmu’! Aprindeți lumina! Prindeți pederastul! Pederast? Nu înțelegeam ce e ăla. Eu știam de sexul meu și aveam grijă de el. Plătind bilet cinstit. Și acumulând cultură.

Dar ne iubeam unii ca nebunii în cinematografele de pe Elisabeta, fostă 6 Martie, fostă Gheorghiu Dej, fostă Kogălniceanu

Alții clefăiau semințe, pufarine. Câțiva trăiau filmul. Doi-trei ne furau banii. Din poșetă sau din pantaloni. Așa mi s-a întâmplat c-o ploieșteancă. Era din Ploiești și i-a luat poșeta un iubitor de cultură, în întuneric. Am iubit-o cu tot cu dinți nespălați și sudoarea de la subsoara dreaptă. Apoi, am însoțit-o la tren, i-am luat bilet. Apoi, mi-am luat și eu bilet. Era personal. Și era vreo patru. Era iarnă. La șase seara în Personalul acela, într-un compartiment nu era bec.

Cookies