CONTRIBUTORS

Când lumea asta nu-ți mai place, pleacă în alte lumi

În jurul nostru pare că se rupe lumea. Fisura mică netencuită la timp s-a transformat într-o crăpătură teribilă și hâdă în construcția societății noastre. Simt de câteva săptămâni că în România o duci bine doar dacă știi să mergi pe sârmă și să faci slalom printre opinii transformate în adevăruri absolute. 

Noi nu mai avem grade de intensitate ale poziționării când vine vorba despre vreun subiect care acaparează atenția publicului. Noi ne ducem pe emoția de moment, pe prima supapă a credințelor noastre care este validată, ne alegem tabăra și începem o șaradă furioasă, polarizând impresii între plus infinit și minus infinit. Nu spun că n-ar fi normal așa, din perspectiva emoției este perfect normal să ne ducem acolo unde ne doare și să susținem cauza. Dar în tot spectacolul ăsta mai sunt câțiva oameni care rămân imobilizați și care simt că nu s-ar duce nici în stânga, nici în dreapta. Și asta legat de toate temele, Facebook este un câmp de luptă pe care intri știind care ți-e steagul – steagul pro sau steagul contra. Dar eu îngheț în astfel de situații, am oameni pe care îi iubesc și care sunt vaccinați și mă doare când văd că se spune despre ei că o să moară otrăviți și că se duc ca porcul la tăiere, am și oameni nevaccinați pe care îi iubesc și mă doare când alții îi fac jigodii, cretini și imbecili. 

Inadaptații

Nu știu despre ce e vorba aici, dacă sunt eu prea slab sau laș și nu am forța de a-mi alege cu convingere tabăra, dacă sunt printre ăia care nu vor nici în ruptul capului să poarte steag pe Facebook. Eu sunt vaccinat, dar o alegere personală nu este îndeajuns pentru mine pentru a justifica cu autoritate un îndemn destinat altora. Am constant impresia că sunt cu un picior într-o barcă și un picior într-alta. Psihologic vorbind, e provocator, pentru că sentimentul de apartenență este alterat, când mereu în jurul tău este despre a fi cu unii sau cu alții și tu o bagi pe aia cu relativitatea, cu posibilitatea, cu nimic nu este absolut și nimic nu este adevărat, pe aia cu perspectiva și percepția, ești fix definiția ideală a inadaptatului social din secolul XXI. Acum câțiva ani se spunea că dacă n-ai Facebook, nu exiști, acum s-ar spune că dacă n-ai o opinie pe Facebook, nu exiști. 

Și când lumea asta te vrea autoritate absolută în orice domeniu și în orice tematică, iar tu nu te vezi așa, o părăsești pentru o binevenită cură de detoxifiere, pornind în căutarea unor lumi diferite, pe care le poți găsi în filme, în seriale, în piese de teatru sau în cărți.

În cazul meu, cărțile funcționează de fiecare dată și am câteva lumi sigure, la care mă întorc întotdeauna ca în brațele mamei după un pericol care abia a trecut. 

Universul lui Saramago

Cei care mă știu probabil s-au plictisit de cât de mult pot să vorbesc despre scriitorul portughez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură din 1998, anul nașterii mele. Ba chiar află că i se va decerna Nobelul în primele ore de travaliu ale mamei mele cu mine, în octombrie ‘98. Nu o să preiau aici detalii biografice despre scriitor, ușor accesibile interesaților pe marele Internet, nu o să numesc opere preferate și clasamente. Doar o să vă spun ce simt când îl citesc pe Saramago.

Mă simt înțeles și prețuit, mă simt respectat și implicat în proces, Saramago spune că își creează personajele din doar patru tușe sau puncte cardinale și lasă cititorul să creeze restul personajului după bunul plac. Domul Hrean, cum l-ar chema dacă am traduce saramago în limba română, scrie la prima vedere confuz, pare că nu știe ce vrea să zică exact, tocmai pentru că nu vrea să zică nimic exact, el își stabilește vocea narativă ca fiind o dezbatere între mai mulți oameni înțelepți, nu o voce singulară, rigidă care îți spune cum stă treaba. Frazele lui sunt pline de ”dacă” și de ”poate”, lucru care pe unii îi scoate din sărite și îl cataloghează drept arogant pe scriitorul din a cărui operă transpare, pentru mine, cea mai profundă empatie pentru fragilitatea umanității.

Când citesc o carte a lui, am senzația că mă joc cu figurine de plastilină, că totul e modelabil, e moale, este reconfortant, că nu am unde să mă înțep și să mă zgârii, că indiferent de câtă urâțenie și frică e în Eseu despre orbire, vocea lui Saramago vine să mă facă să văd că în tot întunericul acela mai rămân doi ochi deschiși până la finalul cărții. Deși temele lui abordează cele mai profunde preocupări filosofice – echitatea socială, religia, ideologia, destinul, moartea – din cărțile lui nu lipsește niciodată buna-măsură și echilibrul filosofului scriitor de beletristică. Sunt cucerit iremediabil de acest citat din Peștera: Fiecare citește în felul lui, își inventează o manieră proprie, unii își petrec toată viața citind fără să treacă dincolo de lectură, rămân lipiți de pagină, nu pricep că vorbele sunt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui râu, sunt acolo doar ca să putem ajunge pe celalalt țărm, celalalt țărm contează, Doar dacă nu cumva, Dacă nu cumva, Dacă nu cumva aceste râuri n-au două țărmuri, ci mai multe, fiecare om care citește este propriul lui țărm și e numai al lui țărmul pe care trebuie să ajungă. 

„Raiul unora e Iadul altora”

În cartea despre concepția sa literară, De la statuie la piatră, Saramago spune că ce avem noi de învățat în viața asta este să ”observi cu mulțumire spectacolul lumii”. Și de fiecare dată când observ cu fascinație lumile lui, pot să vin înapoi în realitatea noastră crăpată și s-o privesc nu cu mulțumire, dar cu răbdare, cu răbdarea că va trece și că vom învăța ceva din orice, că lumea e crăpată între bine și rău de când e ea și că ”Răul nu este decât absența Binelui”, dar că binele nu va întârzia să apară.

Că, dincolo de râcile noastre virtuale, dacă ne imaginăm o secundă că ne uităm la Terra din spațiu, vedem că nu suntem decât o specie de maimuță goală ale cărei probleme sunt irelevante pentru mișcarea astrelor, că totul trece, că epocile luminate decad în mizeria întunericului și că din mâzga deznădejdii și dezumanizării răsare speranța viitorului. Pentru unii însuși Saramago nu e decât un ateu comunist care s-a autoexilat în 1986 din Portugalia în Lanzarote, Insulele Canare, pentru că scriitura lui apocrifă despre Iisus Hristos a fost contestată de Biserica Catolică Portugheză. 

Raiul unora este Iadul altora – asta ar trebui să ne liniștească atunci când apar dezacorduri între noi. Ce vă pot ruga, nu sfătui, este să știți foarte bine care vă este Raiul și să îl vizitați cât se poate de des.

Nota B365.ro: Între Rai și Iad, mai sunt câteva locuri de vizitat. Cu Andrei, desigur:

  1. Școala vieții până la 23 de ani
  2. Cum ne facem viața mai ușoară
  3. Toamna și nostalgia. De la durere la terapie 
  4. Noi nu trăim într-o nouă normalitate, ci într-o nouă nebunie
  5. Singurii oameni calmi sunt morți

Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button