Calea Văcărești, București: povestea drumului care făcea cândva legătura între centrul orașului și mănăstirea Văcărești

Calea Văcărești este una dintre cele mai vechi artere ale Bucureștiului, care face legătura între centrul orașului și cartierele din sudul Capitalei. Odinioară aici locuia toată boierimea, în frunte cu domnitorul, apoi aici s-a format comunitatea evreiască a Bucureștilor, pentru ca în cele din urmă să fie ridicate aici blocuri în perioada comunistă. Înainte de toate însă, aici s-au purtat lupte grele între oastea domnitorului Vlad cel Tânăr și trupele otomane, prin viile Văcăreștilor, care erau atunci un sat de la marginea Bucureștiului.

Acum cinci secole, la 1512, pe locul unde azi se află Calea Văcărești, se purtau lupte grele între otomani și oastea boierilor condusă de domnitorul Vlad cel Tânăr. Turcii invadaseră Țara Românească prin sud și s-au luptat la Văcărești (un mic sat de la marginea Bucureștiului pe atunci) cu oastea Craioveștilor, luptă terminată tragic pentru Vlad cel Tânăr, care a fost capturat și ucis de otomani, fapt consemnat de istoricul G.I. Ionescu Gion.

„Turcii dederă ajutor Craiovescilor cari veniră împreună cu Pașa la Bucuresci. Se dete luptă la Văcăresci, din jos de Bucuresci. Vlăduț fu bătut și i se tăie capul de Pașă, subt un păr la Bucuresci.”

Zona Văcăreștilor a fost una cu mare însemnătate pentru istoria Bucureștiului. Aici locuiau o bună parte dintre boieri și din lumea bună a Capitalei, fapt care s-a schimbat abia după ce Mircea cel Bătrân a ridicat în centrul orașului Curtea Domnească.

Cum a apărut Calea Văcărești pe hartă

La scurt timp după, a fost amenajată Calea Văcărești, pavată cu bârne, ca toate străzile principale din oraș, drum pe care alaiul domnesc mergea spre Mănăstirea Văcărești, devenită în perioada interbelică închisoare, înainte să fie demolată în perioada regimului comunist. Când a fost amenajată prima dată, Calea Văcărești avea scopul de a face legătura între biserica Sfânta Vineri din centru cu Mănăstirea Văcărești. Practic, să facă legătura directă între centrul și sudul Bucureștiului.

Cu timpul, Calea Văcărești a fost scurtată și traseul i s-a modificat semnificativ, astfel că în prezent este de două ori mai scurtă decât odinioară, oprindu-se la întâlnirea cu Dâmbovița. La începutul secolului XX, Calea Văcăreștilor se întindea de la Calea Călărașilor și până la Închisoarea Văcărești. Șerpuită, Calea Văcărești trecea de la jumătate de pe stânga Dâmboviței pe dreapta sa și trecea inclusiv pe lângă celebra cârciumă Mandravela.

Comunitatea evreiască de pe Calea Văcărești

În zona Văcărești și în zona Dudești s-au stabilit cu timpul mai mulți evrei, care au format o adevărată comunitate. Totuși, trebuie menționat că nu e vorba despre evrei bogați, ci despre clasa de mijloc, deoarece înstăriții se mutaseră demult în zonele bogate ale orașului, potrivit scriitorului Isac Peltz, conform Via București.

„În cafeneaua din Lipscani, unde intrase de curând, întâlnea zilnic o lume pricepută în afaceri, samsari de monede şi de grâne, de case şi de moşii, de stofe şi medicamente. Evreii aceştia nu prea locuiau în calea Văcăreşti sau în străzile cartierului. Evadaseră spre centru, spre Doamnei, spre Smârdan, spre Şelari, spre Rahovei şi chiar spre Batişte şi Polonă. Ocupau case noi, cu grădini înconjurând ziduri curate. Aveau guvernante la copiii lor, nemţiţi şi franţuziţi. Plecau vara la Karlsbad sau la Vichy. Unii îşi instalară magazinele în plină inimă a oraşului. N-aveau nimic comun cu cei din Dudeşti. O dată sau de două ori pe an, la sacrele sărbători ale toamnei umpleau Templul Coral, zidit şi gospodărit în chip modern, cu totul altfel decât micile lăcaşuri de rugăciuni din cartier, în care dumnezeu ia loc alăturea de evlavioşi, în banca aproape putredă de ani. Nici idiş nu mai vorbeau, de mult. Se despărţiseră, definitiv, de calea Văcăreşti, unde mai trăia câte-o rubedenie săracă sau un cunoscut fără noroc.”

Evreii de pe Calea Văcărești aveau prăvălii ce se întindeau până în buza străzii și vindeau bunuri precum stofa, aveau băcănii mici, cârciumi sau cinematografe ce păleau în comparație cu cele mari, din centrul Bucureștiului.

„Pe dreapta şi pe stânga străzii se înşiră prăvălii mici, cu femei slabe în dosul rafturilor încărcate cu mătăsuri ieşite la soare, băcănii etalându-şi în vitrină sărmanele lor „delicatese”, cârciumi cu băieţi moţăind pe scaune, un cinematograf cu un afiş aproape şters de ploi şi vreme: Pescarul misterios din Hamburg, sau Drama din fundul mărilor, ateliere de croitorie, de pălării – o firmă cu un joben uriaş pe un cap minuscul – şi alte magazine de sezon.”

În perioada interbelică, străduțele înguste care înconjurau Calea Văcărești au trecut printr-un proces de igienizare și de asânare, fapt care a curățat zona și a dus la dispariția noroaielor și bălților care se formau la fiecare ploaie.

Totuși, mai existau și bucureșteni care se opuneau modernizării zonei. Preotul patriarhal de la biserica Sf. Nicolae de la Jignița, una dintre cele mai vechi biserici din București, ridicată la 1722, refuza pavarea zonei din jurul bisericii, deși alte lăcașe de cult din oraș aveau în preajmă piațete sau parcuri și se trăsese electricitate. Așa se face că la 1936, biserica Sf. Nicolae de la Jignița și împrejurările deveniseră o „capsulă a timpului”, un loc liniștit, noroios, patriarhal, în contrast cu restul orașului, care trecea prin proceduri de urbanizare.

Din păcate, după război și instaurarea regimului comunist, Calea Văcărești trece printr-un amplu proces de mutilare și schingiuire arhitecturală. Casele vechi (unele ridicate pe la 1800) care ofereau farmecul zonei, au ajuns pradă buldozerelor, în locul acestora fiind ridicate blocuri. De asemenea, Calea Văcărești a fost scurtată, partea dintre zona Timpuri Noi și bulevardul Mărășești fiind modificată și trecută sub bulevardul Mircea Vodă.

CITEȘTE ȘI

Flașnetarii, cei mai îndrăgiți artiști și negustori ambulanți din Bucureștiul interbelic. Cum îi înduioșau și înveseleau pe bucureșteni

Fotografie de familie țesută în milieu, cea mai frumoasă instalație-expoziție din București. Extraordinara poveste a anonimelor care croșetau și povesteau, pe vremea când nu existau telenovele

„Domnița Bălașa”, singura biserică din București unde nu s-a oficiat niciodată o slujbă de înmormântare. Povestea ultimei amintiri a așezămintelor brâncovenești