Călătorie în timp. Cum se sărbătorea Crăciunul în Bucureștiul fanariot: alaiuri de lăutari, purtând făclii aprinse, străbăteau orașul

Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun a ajuns târziu la noi, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adus de supușii germani, dar sărbătoarea nașterii Domnului parcă s-a ținut dintotdeauna. 

O descriere a Crăciunului din secolul al XVII-lea, făcută de Paul de Aleppo, însoțitorul patriarhului Macarie în Țara Românească și în Moldova (1650-1660) ne spune că cete de copii, cu icoane în mâini, cântau colinde și aduceau urări domnitorului, mitropolitului și mai marilor dregători, iar lăutarii, purtând făclii aprinse, străbăteau Bucureștiul în sunete de tobe și trâmbițe.

Sărbătorile, cu potrivitele petreceri, nu lipseau din calendarul bucureșteanului. Orașul vuia de jocul urșilor, de hore și geamala, o momâie de femeie mare, înaltă de 6 metri, scoasă prin mahalale

De la Ignat din decembrie, cu tăiatul porcilor, de-a lungul a patru stagiuni ale anului, până în octombrie, la serbarea zahanalelor, cu tăiatul vitelor celor grase și cu facerea renumitei pastrame pe Drumul Pantelimonului, bucureșteanul petrecerea cu Moș Ajunul, cu Moș Crăciunul, cu brezaia, cu vasilca, cu vicleimul, steaua, sorcova, geamala, câșlegile, lăsatul-secului, cu săptămâna nebunilor, cu darea în tărbacă și cu încuratul cailor de Sân Toader pe Câmpia Teilor, ne spune G. I. Ionnescu-Gion în “Istoria Bucureștilor”.

“Juca norodul, jucau boierii și neguțătorii, jucau toți”

Mesele boierilor erau renumite ca și ale domnilor, pentru mulțimea bucatelor, din numărul cărora nu lipsea mult gustatul pilaf. Mâncau cu degetele, dar mâncau curat, atât cât era cu putință a se mânca cât de cât curat cu degetele. Beau însă toți dintr-un singur pahar, care făcea rotocolul mesei, și era mare cinste pentru musafiri când stăpânul casei, după ce mânca fructe cu semințe, binevoia să-ți trimită ție, mosafirul, semințele. (Sursa: (G. I. Ionnescu-Gion, “Istoria Bucureștilor”, București, 1998, editura Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, pg. 639).

“București, oraș al credinței, împodobit cu nenumărate biserici ce stârneau uimirea călătorilor, dar și oraș al deliciilor lumești”

O minunată descriere a ceremoniilor organizate la Curte cu prilejul sărbătorilor creștine ne oferă Tudor Dinu, autor al volumului “Bucureștiul Fanariot. Biserici, Ceremonii, Războaie”, editura Humanitas, 2015.

Ampla cercetare a lui Tudor Dinu urmărește să reconstituie civilizația Bucureștiului de secol al XVIII-lea sub toate aspectele ei. Abia în veacul fanariot devine Bucureștiul capitala Țării Românești.

Devastat de războaie și năvăliri parcă nesfârșite, orașul izbutește să renască de mai multe ori din propria cenușă, dobândind de-acum un aspect eclectic și cosmopolit, deopotrivă oriental și occidental.

Oraș al credinței, împodobit cu nenumărate biserici ce stârnesc uimirea călătorilor, dar și oraș al deliciilor lumești, Bucureștiul domnilor fanarioți (umili robi ai sultanului de la Stambul, suverani atotputernici în Valahia) devine, grație Academiei de la Sfântul Sava, o lumină a creștinătății din Imperiul Otoman, se arată în prezentarea lucrării.

Tudor Dinu este profesor doctor la Universitatea din București, unde predă limba, literatura și civilizația greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia).

La editura Humanitas a publicat volumele “Bucureștiul fanariot. Administrație, Meșteșuguri, Negoț”. (2017), “Oamenii epocii fanariote. Chipuri în bisericile Țării Românești și Moldovei” (2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena, “Moda în Țara Românească. Între Fanar, Viena și Paris”, 1800-1850 (2023). În duminica de Florii a anului 2018, Tudor Dinu a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archon hypomnematographos.

În ajunul Crăciunului, Vodă mergea cu alai pe la sfintele biserici

Tudor Dinu în volum: Festivități mai mult sau mai puțin somptuoase se desfășurau la Curte cu ocazia diverselor sărbători din calendarul ortodox. În ajunul Crăciunului, de pildă, domnul ieșea de dimineață “din lăutru de la casa ce se cheamă mabei și venea la spătărie și ședea în domnescul scaun”, pregătindu-se să se ducă la biserică, “cu toată parataxis, adică orânduiala boierimii sale”.

Chiar înaintea sa, pășea vtori spătarul, purtătorul însemnelor puterii, încins “cu sabia cea împărătească pisti umăr” și cu “buzduganul în mâna dreaptă, ținându-l răzimat pe umărul sau” în timp ce pe cap avea cuca domnului.

Impunătorul alai “la mergerea Domniei pe la sfintele biserici” era alcătuit în vremea lui Alexandru Suțu, din mai multe sute de persoane, oștenii țării și gărzile domnești (toată breasla spătărească, lefegii, seimeni, bașbulucbășești și polcovnicești, aprozi spătărești și hătmănești, ținând prapurili, arnăuți agieșești, zapcii armășești, toți neferii, ciohodari, tufeccii, călărași, căpitanii gătiți cu barate în mâini și fustași cu darde, etc.), destui boieri și boiernași.

Urma slujba religioasă iar ceremonia se încheia cu citirea de către mitropolit a unei molifte de pomenire a morților și ridicarea de către marele-vistier a colivei, după care ierarhii, împreună cu soborul de preoți, se rânduiau lângă ușa bisericii, pentru a-i asigura domnului o ieșire cât mai fastuoasă. (“Bucureștiul Fanariot. Biserici, Ceremonii, Războaie”, ed. Humanitas, 2015, pg. 316-317).

“Vodă era întâmpinat de o mulțime de trofee “de cerbi, ciute, capre, râmători sălbatici, epuri și alte păsări”, expuse cu fală de “căpitanul de vânători și oamenii săi”

Tudor Dinu în volum: După ce admira sălbăticiunile răpuse, vodă se îndrepta către spătărie (sala tronului), unde, în prezența ierarhilor și a boierilor, se desfășura ceremonia închinării la icoana Nașterii Domnului. Din “întocmirea cum este a se urma după obicei în Ajunul Crăciunului și a doua zi de ajun”, datând tot din vremea lui Alexandru Suțu, aflăm că “se cântau troparele nascerei Domnului, cu acompaniament de pistoale, puști și tunuri”.

Vodă se instala confortabil pe scaunul său iar diaconul CurțIi (logofătul) începea a citi orațiile sărbătorii, uneori intricate cu texte baroce, mustind de citate în limba greacă.

Minunată bucurie aduce strălucitorul acesta soare lumescu (milostive și prealuminate Doamne) când își iveaște razele ceale aurite cu lumina încălzitoare, au mai bine zic, însuflețitoare tuturor celor de supt ceriu, împodobeaște pământul, înfrumusețează copacii cu înfrunzire de mai multe mireazme, dă îndemnare păsărilor să-și arate bucuria cu tot felul de glasuri veselitoare, spre podoaba aceștii văzute priveliști și, mai în scurt, toată humezeala cea întunecoasă uscându-o.

Luminează văzduhul spre a se ivi făpturile lui Dumnezeu și ca un oarecare vesteaște mărirea Făcătoriului, îndemnând pre tot omul ce zice cu Pavel Apostol: O, prea ciudată bucurie, dar încă soarele cel cugetătoriu al dreptății ivindu-se astăzi la Vithleem lasă departe bucuria acestui soare lumesc, pentru că, fiindu-i eșirea de la marginea ceriului, nu iaște niminea ca să se ascunză de încălzimea lui.

Domnul mai mult primea, decât dăruia și doar cu cafea își trata supușii “odată ce era zi de post și de tristețe”. Obștea țiganilor era obligată să-i aducă domnitorului 15 ocale de aur

Tudor Dinu în volum: Recunoștința nețărmurită a supușilor față de domn se manifesta prin oferirea de “plecate daruri, care, măcar că n-aveau nici un fel de potrivire spre îndestularea facerilor de bine”, aflau “primiință întru noianul bunătăților Mariei Sale”.

Așa cum aflăm de la Anton Maria del Chiaro, care a asistat personal la astfel de ceremonii, de Crăciun, “obștia țiganilor era obligată să aducă domnitorului, în loc de tribut, cincisprezece ocale de aur, scoase din nisipurile râului Argeș” iar dacă, întâmplător, nu putea culege din unde o atare cantitate, trebuia să achiziționeze din alte surse diferența.

La rândul lor, demnitarii îi dăruiau voievodului “în semn de omagiu, covoare persiane sau potire turcești, cu capace de argint aurit, lucrate artistic, cu flori în filigrană”.

După înmânarea prinoaselor, oratorul lua din nou cuvântul, mulțumindu-i cu smerenie voievodului și urându-i :

Domnul să îl lumineze până la săvârșit cu razele luminii, pentru ca să cunoască toate umblitele cele întunecoase ale vrăjmașilor Mariei sale, ca să îl avem oblăduitor grijnic și făcătoriu de bine, domnu tare și înfricoșatu către vrăjmași.

Domnul mulțumea asigurându-i pe toți de “dorința sa de a guverna patria ca un părinte, nu ca un stăpîn”. Vutca fanariotă era un vin îndulcit artificial, aromatizat cu plante, fără legatură cu vodca muscalilor

Tudor Dinu în volum: După aceea, alaiul se putea îndulci cu “vutcă și confeturi”, pregătite de vel cămăraș și oferite mai întâi domnului de marele-cupar pe o tipsie de argint.

În ciuda numelui care-l duce pe cititorul de azi cu gândul la băutura de căpătâi a rusnacilor, vutca fanariotă era un vin îndulcit artificial, aromatizat cu una din următoarele plante: ginepro (ienupăr), scorțișoară, chitră, lămâie, coji de narazmă, angelică, trandafir, anason, cuișoare și alte ierburi parfumate. Colorate cu ingrediente naturale, cârmâz și santal roșu, carlin sau sandal galben ori cu “mustul de foi de micșunele” ce înverzea vutca. (“Bucureștiul Fanariot. Biserici, Ceremonii, Războaie”, ed. Humanitas, 2015, pg. 316-317)

O ceremonie similară se desfășura în harem, unde același retor dibaci rostea “orația pentru doamnă”.

Prea înălțatul Dumnezeu (..) au ales și înălțat Pre Măria Ta a fi Doamna și stăpâna țării noastre, icoană adevărată, însuflețită cu trei bunătăți, adică cu înțelepciunea, cu blândeațe, alții să minunează și laudă acestei mari bunătăți.

Tudor Dinu în volum: Festivitățile din ziua Nașterii Domnului le reproduceau, în linii mari, pe cele din Ajun. (..). Slujba Nașterii cuprindea la vremea cântării Psalmilor și ritualul de certă sorginte bizantină al împărțirii unor “făclii de ceară” făcute pe cheltuiala vistieriei.

Dintre acestea “cele împletite și poleite”, destinate familiei domnitoare, erau oferite de vel vistierul însuși cu mâna sa. Imediat ce primea lumânarea, vodă i-o dădea însă vel sau vtori cămărașului, care o ținea aprinsă pe tot parcursul cântării psalmilor.

De Crăciun, boierii beau iar cafea și vutcă “dându-se pistoale și pusci și meterhaneaua cânta prin grija lui seder Aga, iar sărutări de mâini nu se făcea într-această zi”

Urma un festin, asta când nu era austeritate, un ospăț care dura 5-6 ceasuri, răsunau salve, tunuri și muzici, trâmbițe, tobe, țimbale, flaute, “într-un vacarm general peste care se suprapuneau scripcile și cobzele țiganilor, dar și cântările bisericești.

Se îndestulau cu “preparate după bucătăria franceză, nemțească și italiană iar “farfuriile nu se ridicau de la masă, ci se puneau una peste alta, formându-se coloane atât de înalte, că boierii chiar în picioare, nu îi vedeau pe cei de cealaltă parte a mesei”.

Mihai Dinu în volum: “Igumenii greci ai mănăstirilor” erau datori ca a treia zi de Crăciun, să aducă “toți câte un miel” plocon, “iar care nu puteau găsi miei, aduceau viței mici, curcani și găini”, primind drept recompensă o ceașcă de cafea și câteva amabilități din partea voievodului, care-i întreba de complezență “cum petreceau de sfintele sărbători” și le ura, la plecare, “și la anul”.

Slujbașii mărunți ai Curții, “călăreți cu harapnice, rândași de grajd și de țesale, cei de la bucătărie, în sfârșit, dărăbani, trâmbițași, cobzari și alți muzicanți, creștini și turci”, chiar dacă nu li se oferea o masă de Crăciun pe cheltuiala vistieriei, li se îngăduia să cutreiere casele “cu urări de sărbători fericite”, pentru a strânge bacșișuri, așa că bucureștenii erau nevoiți “să țină fie ușa încuiată, fie punga deschisă”.