Călătoria mea prin timp. Când mi-ar fi plăcut să trăiesc
Cum am făcut Covid în loc să merg la Paris
Nu mai ştiu exact la cine, dar am citit recent un text (sau poate am inventat existenţa acestui text, mi se mai întâmplă să îmi imaginez chestii care de fapt nu sunt adevărate şi să le promovez cu convingere, dar despre asta altă dată) în care se vorbea despre perioadele din istorie în care ne-ar fi plăcut să trăim. Și m-am tot gândit de atunci unde și când mi-ar fi plăcut mai mult și mai mult. Nu sunt neapărat sigură, pentru că sunt și plusuri și minusuri la fiecare și mai degrabă mi-ar fi plăcut să trăiesc în scene din diverse cărți sau filme, decât cu totul în epoca respectivă. Oricum, o sa vedeți, prima concluzie e ca îmi plac și luxul, și opulența, și grandoarea. Și aia e, nu mi-e (chiar) rușine să recunosc.
De exemplu, tare mi-ar fi plăcut să trăiesc în America, în câteva dintre scenele din „Pe Aripile Vântului”, acelea de la Tara, cu petrecerile și cu apusurile pe care mi le imaginez spectaculoase. Ştiu pe de rost practic totul, moment cu moment, ce rochie avea fiecare (pe aia verde a lui Scarlett cu mâneci scurte şi decolteu am visat-o ani de zile, ca şi pe aia din perdeaua de catifea, din volumul următor)
Pe urma sau poate pe locul 1, mi-ar fi plăcut să time travel cum ar veni pe la curtea Mariei Antoaneta. Ori ca e de la filmul Sophiei Coppola, ori că oricum îmi place mie luxul, cert e ca scenele alea cu pantofii și cu șampania curgând și cu prăjituricile și prăjiturelele și mătăsurile și toate cele, păi e evident ca acolo e locul meu, ce sa mai discutăm! (fun fact, e si o pereche de Converși acolo, lăsată special de Sophia Coppola). Tot pe atunci mi-ar mai fi plăcut pe la alte curți franțuzești. M-am gândit un pic și la Borgia și Medici și otrăvuri, dar nu, cred că rămân la șampanie și glam.
Aș mai merge și prin Bucureștiul boieresc, pe la bătăi cu flori la sosea, prin Barcelona pe la 1900. Și, bineînțeles, în anii 30, golden age-ul șampaniei și decadenței. As sta chiar și în America pentru asta, cred că merit să fi locuit într-o casa din aia spectaculoasă de pe lângă New York. Sau pe Fifth, în vreun apartament de la ultimul etaj. Și să merg la petreceri din Gatsby, pentru ca nu e niciodată prea mult sclipici pe lume. Sau să faci ture pe Coasta de Azur cu decapotabila și să te oprești la vreunele dintre vilele alea spectaculoase. Bine, asta ar merge și în zilele noastre, să recunoaștem.
Sigur, la înțelepciunea cu sclipiciul am ajuns târziu în viață, dar acum nu mi imaginez viața fără paiete, roz, puf și palate. Poate și Anglia din Forsyte Saga, când oamenii aveau timp de plimbări prin parc și după-amieze în care să citească de plăcere, în care femeile se fereau de soare cu umbrele (ce idee minunată, oare de ce s-a renunțat la asta? Ca poate nu ne mai umpleam cu toatele de pete pe față și de cine știe ce alte alergii și tragedii). Plus că și pe atunci rochiile erau minunate, oricât mi-ar plăcea mie blugii și sneakerșii.
O sa spun ceva dubios, cred, la final. Nu aș dori cam deloc prin epoca hippie. Nu știu de ce, nu mă inspira mai nimic de pe atunci, decât, poate, tot unele dintre rochii. În rest, nu e pentru mine. Rămân la oglinzi aurite.
Nota B365.ro: Partea mișto a călătoriilor Mariei (prin timp, prin oraș, prin lume, prin cap) este că, de fiecare dată când se întoarce, ne povestelte și nouă și cum a fost / cum este și ce-a pățit ori învățat pe drum. Enjoy more mai jos:
Cele mai noi articole
