Cine tot pune căciulă statuii lui C.A. Rosetti din București

SURSĂ FOTO: Decobricolaj.ro

Gheorghe are 58 de ani. Comercianții din Piața Rosetti îl cunosc toți: locuiește de 37 de ani în zonă. Știu de el mai ales pentru că, de cinci ani de zile, tot îmbracă statuia lui Rosetti din rond: se urcă pe ea și îi pune ba o căciulă, ba o haină, ba un fular. Aduce și flori pe care le cere de la florarii și florăresele din zonă.

Omul spune că apropierea de statuie a simțit-o… când s-a apropiat propriu-zis de ea. Adică în 2007, când l-a provocat cineva să urce pe ea. I-a spus că n-are curaj. A avut și, dac-a văzut că poate, s-a tot urcat. Nu ca să demonstreze iar că poate, ci ca să aibă grijă de statuie: „Ăsta-i tatăl meu”, zice. Știe că nu-i Rosetti tatăl lui, nu se crede nici fiul, nici nepotul lui Rosetti, cum ne povestiseră inițial florarii de-acolo. „Tatăl meu a fost comunist, a fost ars…” zice. „Așa că-l cinstesc pe Rosetti ca și cum ar fi el tatăl meu.”

L-am întrebat de ce a ales tocmai statuia asta, că Bucureștiul are multe. „Păi la cine să mă duc?” se răstește, „la Mihai Viteazu? Ce treabă am eu cu ăla? Ăsta a luptat pentru libertate, a fost liderul pașoptist. Merită o floare, o îmbrăcăminte. Cine să merite, ăștia de-s acum? Credeți că fac ăștia ai noștri treabă?”

Spune că  Gheorghe Lazăr ar mai merita, a încercat să se urce și pe statuia lui, cea din Piața Universității, dar nu prea poate: e prea înaltă și n-ai de ce să te prinzi la cățărat. „Pe-a lui Mihai Viteazu pot”, spune. L-am întrebat dacă Mihai Viteazu nu merită flori și-o haină. Strâmbă din nas: „Și prea și nu prea. E cu dus și-ntors. Mihai Viteazu a fost vândut de greci… i s-a tăiat capu’…”

Nici nu mai știe câte căciuli a pus pân-acum pe capul de bronz al lui Rosetti. Nici paltoane. „Am luat o haină când a murit generalul de lângă mine… i-am luat haina de general… dar n-avea medaliile pe ea, era frumoasă dacă avea și medaliile. Dar oricum, vin țiganii și iau tot: aduceam flori, îl îmbrăcam, a doua zi era dezbrăcat.”

Nu-i e frică de polițiști, spune că nu face nimic rău, de ce să-i fie? Nu strică statuia, nu deranjează pe nimeni. La un moment dat însă, au venit niște echipaje de poliție și  de pompieri să-l dea jos de pe ea. „Mă tot întrebau ce vreau, ce cer, de ce protestez. Le-am zis: nu cer, mă, nimic, stau și eu aici, cu ce te deranjez? Că cică tulbur liniștea publică. Care liniște, mă? Că n-am făcut nimic. M-am dat jos pân’ la urmă, c-am avut încredere în polițistul ăla, Marian, de la secția 8, că-l cunosc demult. M-am dat jos și ei m-au dus la Bălăceanca două săptămâni. Am stat sub cheie, c-așa a zis Blaga, fălcosul ăla.”

S-a urcat și după ce a ieșit din spital. Deși a mai tras o sperietură din cauza cățăratului pe statuie. A căzut acum doi ani, în timp ce încerca să urce pe ea și s-a lovit la cap: spune c-a intrat în comă și doctorul i-a spus să nu mai urce că poate cade iar și face un cheag de sânge la cap. „Oricum cred că am eu un cheag la cap…” completează, căzut pe gânduri.

Ne arată mâna în care s-a proptit când a căzut: „Norocul meu e că m-am sprijinit în degetul ăsta… mi-am rupt unghia, se și vede că-i crescută nouă… că, dacă nu, ăla eram. Prostia mea a fost că plouase cu o zi înainte și am venit în papuci și am alunecat aici.”

Se ridică să ne arate unde a căzut. „De pe asta am alunecat”, spune- în timp ce arată spre una dintre florile de bronz cu care e ornat frontispiciul statuii, „că aici pun piciorul. Apoi pun genunchiul sus și mă urc. Vreți să vă arăt?” Și începe să se cațăre pe monument. Încercăm să-l convingem că-l credem pe cuvânt, dar în trei secunde-i sus, lângă Rosetti. Mângâie statuia pe cap și ne arată cât praf se ia de pe ea: „Păi așa se ține o statuie?!”
Coboară apoi la fel de ușor cum a urcat.
 

„Ați văzut ce-i pe el, pe statuie, var pe cap, de ce nu-l spală nimeni? Că e un om important.” Gesticulează agitat și ochii i se umezesc… „Întrebați-mă ce mai vreți să știți.”

Gheorghe trăiește în subsolul unui bloc. Când am mers să-l căutăm, vecinii de-acolo ne-au tot avertizat că-i nebun. „Da-i nebunia mea, ce treabă ai cu ea?” se apără Gheorghe când îi mai zice cineva că nu-i în toate mințile. „Atâta timp cât nu deranjez pe nimeni… că doar nu m-apucam să mă dezbrac sau să fac scandal când urcam pe statuie.”

După ce-a căzut, a pus un prieten să-i țină locul câteva săptămâni: „Am pe unu’, de la Sfântu’ Gheorghe, i-am spus lui să urce până mă mai repar. S-a urcat ăla, da’ flori m-am dus tot eu și-am cerut.”

Vânzătorii îi dau toți flori. Dar, după atâția ani de dat din marfa lor pentru Rosetti, oamenii s-au cam săturat: când ne-a plimbat Gheorghe pe la florari, nu prea l-au băgat în seamă: „Da, mă Gheorghe, știu că ți-am dat flori. Să pui la tac-tu acolo. Îți mai dau, bine, du-te”, îl expediază unul dintre ei.

Nu-i e nici frică, nici rușine să urce pe statuie: „Eu nu-mi ascund nici numele, că n-am făcut nimic deosebit… în sensul rău, n-am făcut nimic deosebit. Ăsta nu e un gest extrem, e un gest plecat din sentiment. Adică ai sentiment față de un om care consideri că merită mai mult decât e făcut pentru el acum… De ce nu pune scara să-l spele frumos cu peria? Face? Face cineva? De ce? Nu merită? I-ai făcut statuie și-o lași așa… Ninge pe ea, plouă… eu l-aș polei cu aur. Dar eu nu sunt milionar. Cine să-l poleiască? Becali? Eu sunt cu Becali… sunt stelist.”

L-am întrebat dacă a pus la gâtul lui Rosetti și vreun fular cu Steaua. I-a pus și fular cu Steaua.