Sunt multe minuni pe lumea asta, dar minunile se fac pe bani în București.

Pe bani mulți, după care locul minunii e abandonat. Se transformă într-un fier vechi. De două astfel de întâmplări minunate amintesc astăzi. Una este în sectorul 1. Alta e-n sectorul 3. Și alte astfel de minuni le știți cu toții.

Minunea din sectorul 1.

Minunea din sectorul 1 s-a numit să strângem rahatul de câine. Fiecare cu câinele lui, fiecare cu rahatul lui. Și s-au instalat niște coșmelii de tablă, 2 metri pe 50 de centimetri cu un buzunar în care era săculeți de plastic. S-a umblut sectorul de așa inițiativă. Trec astăzi prin Kisellef sau prin Herăstrău. Arătarea aia de tablă a rămas, săculeții nu-s. E ruginită, unii i-au tras șuturi în fund, în ochi, umilesc coșul atât de util. Cine o fi inițiat proiectul rahat de câini? Cine a uitat de el? De ce l-a făcut? De ce a uitat de el?

Cea din sectorul 3 este orientare cognitivă.

Chioșcuri de conectare directă cu primăria. Dai click și te conectezi cu obiectivele din zonă. Rezultatul? Același. Niște table ruginite, cu o tastatură puse în mijlocul bulevardului. Groaznic, groaznic. Sigur, câinii din sectorul 1 care nu au săculeți vin aici în sectorul 3 să ude orientarea turistică. Nu intru în detalii precum cât au costat. Ce sens are. Că-s din banii noștri, europeni sau nu. Ce contează? Ce contează? Ce contează. Sigur nu voi vorbi despre corupție, despre cât de inutile sunt toate aceste lucruri, cât de trecători sunt pe pământ și ce lăsăm în urma noastră. Dar despre ce să vorbesc? Revoltă? Să mă revolt. Dar mă revoltă fiecare panseluță pusă cu 7 lei bucata de primari și apoi ofilită și înlocuită cu asta cu 7,5 bucata. Mă revoltă. Mă revoltă. Chioșcurile de orientare făcute să îmbunătățească interacțiunea dintre cetățeni și Primar și adăposturile de săculeți pentru rahatul câinilor sunt făcute să mă revolte azi.

Scopul inițial nobil s-a transformat într-un scop lugubru: visez răul cuiva.

Cutia ruginită de tablă mă umple de revoltă, dar cine sunt eu să mă cutremur. Să-mi văd de plimbarea mea, de grișulețul meu. De căruciorul meu de invalid. Dar, stai, cu căruciorul meu nu am acces niciunde. Rampele sunt făcute la mișto în clădiri, iar prin parc nu fac decât să mă lovesc de minunile de cașcarabete. Orientarea turistică a cetățeanului în drumul lui de întâlnire, adăpostul de săculeți de plastic pentru câini. Ce lume grozavă, ce arbitrar. Ce minuni nasc primarii. Ca de exemplu în sectorul 4, la domn primar Băluță care are pe bulevardul ăl mare niște fântânele ca 2 guri de tun. Și o gură de tun scuipă în cealaltă gură de tun și invers, pervers. Minunea ține de precizia milimetrică cu care o gură de tun trage în cealaltă gură de tun. Simt că acești tuni vor ajunge ca chioșcurile amintite. Când? E chestie de timp.