Bucureștiul, pe locul I în topul celor mai pline de inspirație orașe

Am venit pentru prima oară în Bucureștiul democratic în anul 1999. Eu eram student la Drept la Timișoara, pentru că așa și-a dorit pentru mine destinul. La fel și-a dorit și familia, în ciuda insistențelor mele de a da la actorie. Inițial mă oripilase gândul de a fi student la Drept, dar între timp apăruse la televizor Ally Mcbeal, iar eu, campion încă de pe atunci la disociere, am ales să cred că așa va fi viața mea de avocat. Cu halucinații și Tina Turner. Am părăsit această carieră după un an de studii. 

Vizita mea la București în 1999 s-a datorat faptului că prietenul meu cel mai bun din liceu, Iustin, cel de-al doilea câștigător al emisiunii Big Brother, se mutase în capitală după încheierea liceului. Aveam deja 20 de ani, deși abia dădusem bacul. Ai mei m-au dat mai târziu la școală, ca să fiu în clasă la doamna învățătoare Lili Codreanu care mi-a fost prezentată când era în doliu recent după tatăl dumneaei. Nu neapărat o imaginea apetisantă. 

– Uite, mamă, ea o să fie învățătoarea ta!

– Dar cu ce am greșit?

– Adi s-a născut prematur, Lili. Medicii nu credeau că va supraviețui. Ca și tatăl tău…

Vă dați seama că ultima replică e fictivă. Doamna Codreanu a fost o învățătoare excepțională.

„Eu așa lux ca la mall nu mai văzusem în viața mea”

În fine, aveam 20 de ani și arătam cam ca Lili Codreanu în doliu când am ajuns la București. Purtam un palton foarte lung de CFR, primit de la colegul meu de cameră din Timișoara, Sebi. Tatăl lui Sebi lucra la CFR, iar eu împrumutasem paltonul, pentru că mi se părea cool. Purtam și un fel de bască și aveam părul destul de mare, aproape lung. Dar doar mare. Arătam foarte îndoielnic, din orice unghi m-ai fi privit. 

Iustin stătea în Prelungirea Ghencea cu fratele lui, Sebi, alt Sebi, născut pe 19 noiembrie. Eu pe 11, de asta țin mine. Am mers cu tramvaiul și apoi pe jos. Mi s-a părut că suntem într-un ghetou și chiar nu mi s-a părut, pentru că sărăcia era atât de evidentă, încât m-a făcut să cred că sunt îmbrăcat și mai cool decât credeam când m-am urcat în tren la Timișoara. 

Toată sărăcia aia a explodat însă în momentul în care am vizitat Mall Vitan. Nici nu mai auzisem de conceptul de mall în viața mea, iar, în momentul în care am intrat acolo și am văzut fântână arteziană în interior, am înțeles că lumea avea un viitor pe care Jules Vernes nu avea cum să îl intuiască. Eu așa lux nu mai văzusem în viața mea, iar impactul a fost atât de puternic încât instantaneu mi s-a părut nefiresc să mă urc în 123 când am plecat de acolo. Nu puteam să mă întorc la sărăcia din Ghencea. Dar m-am întors.

Ștefan cel Mare 15, cinci în sufragerie

În anul următor am venit și eu la București al facultate. Jurnalism acum. Am fost plasat în gazdă la tanti Veronica pe Șoseaua Ștefan cel Mare, numărul 15. Tanti Veronica, născută pe 14 noiembrie, eu pe 11, locuia într-un apartament nedecomandat de două camere. Într-una era dormitorul dumneaei, iar în sufragerie locuiam Uiu, Tase, Lola, Alin și cu mine. Nu era o problemă că stăteam cinci într-o cameră, pentru că Uiu, Lola și Alin, din Drăgășani și ei, nu prea erau pe acasă noaptea, pentru că lucrau într-un chioșc la Iancului. Tanti Veronica m-a și trimis a doua zi, seara, să le duc niște ciorbă. Am ajuns la Iancului, iar când am ieșit de la metrou l-am văzut pe Caddy de la BUG Mafia care făcuse accident cu un Opel vișiniu. L-am văzut și l-am și auzit cum își băga ceva ce și-ar băga oricine care face accident de mașină când nu vrea. Și eu m-am gândit: “Mamă, în București chiar e cum cântă ăștia în piese.”

La tanti Veronica alta era problema. În sufrageria în care eram cazați noi cinci mai erau un pat normal, un pat tip recamier, un fotoliu extensibil, un fotoliu mare, un fotoliu mic, opt scaune din alea clasice de lemn cu spătarul tot din lemn, din ală circular, în formă de U curbat, o masă mare de dining cu blatul dreptunghiular pe care era pus televizorul, un șifonier cu două uși și o masă mai mică, rotundă, în mijlocul camerei. 

În sufrageria aia am văzut primul meu film porno gay din viață. Împrumutasem video-ul de la Crăița, iar caseta o cumpărasem de la un Sex Shop de pe Magheru. Aproape că mi s-a făcut rău când am cumpărat-o de frică și de rușine, dar ideea de film porno gay le-a bătut pe amândouă. 

„Nici nu începuse oralul bine, că m-au chemat să…”

A fost câncen când am văzut filmul. Tanti Veronica, de 75 de ani, era în bucătărie cu iubitul dumneaei, Domnu’ Inginer, în vârstă de vreo 60, beau bere. El fusese boxeur. Eu am introdus caseta, singur în sufragerie, erau vreo 63 de grade, când suflai fumul de la țigară, parcă rămânea în aer și îl risipea doar trecerea timpului, că nu era niciun curent. Am băgat caseta, am dat pe mute, am dat play, n-a apucat unul să-i dea altuia o șosetă jos, că a venit Domnu’ Inginer să mă întrebe dacă nu vreau o bere. N-am vrut. A plecat, ăia au rămas în chiloți, Domnu’ Inginer m-a strigat să mă întrebe dacă nu mi se pare că tanti Veronica a mai slăbit. Nu slăbise. I-am zis că ba da. S-au dezbrăcat, a venit tanti Veronica să mă întrebe dacă nu mi-e foame. Nu mi-era. M-a și întrebat ce am, că mă cunoștea destul de bine și i s-a părut că eram ușor absent. Eram. I-am zis că n-am nimic, că lucrez la ceva. A început ceva acțiune mai serioasă, în sensul că unul mirosea ceea ce toată lumea aștepta să sugă, Domnu’ Inginer m-a chemat în bucătărie să îmi spună un banc. Nici nu începuse oralul bine, că m-au chemat să îmi arate cum se mișcă papagalul. Tanti Veronica avea și un papagal, Coco, care a și murit când eram doar eu cu el acasă. Am luat altul din Obor. Nu și-a dat seama. Că avea un pic de cataractă. Tanti, nu papagalul. În fine. Și tot așa a mers treaba vreo două ore, alternat porno cu discuții. Nu văzusem mai mult de douăzeci de minute din film în cele două ore. Până la urmă s-au culcat. Întâi ăia din casă. Apoi ăia din film. Am stat trei ani la tanti Veronica. Apoi m-am mutat la Crăița de la care luasem video-ul și i-am inundat casa. Dar, când i-am inundat casa, deja apăruseră filmele pe CD.

Bucureștiul mi-a oferit mii de astfel de momente de excepționale și de asta îl pun pe locul întâi în topul orașelor pline de inspirație. Bine, aici am și petrecut cea mai mare prioadă din viața mea de adult. Și, pentru oricine, orașul în care devii adult, are întotdeauna un “je ne sais quoi” care se numește viață, iar mie nu îmi pare deloc rău că trăiesc aici. 

Vă pup pe pleoape. Doamne ajută. Adi de la Vâlcea, acum de la București.

Nota B365.ro Azi nu mai știm în ce fel să spunem cât de drag ne e Teleșpan. Pentru astfel de situații, există întotdeauna soluția argumentelor istorice, din care alegem câteva și le listăm mai jos:

• În ce fel mi-a schimbat cursul vieții proba orală la Limba Română de la Bac
• Un țăran homosexual a identificat cea mai mare problemă a României
• De ce nu mă vaccinez
• CUM L-am găsit pe Dumnezeu
• Cel mai bun film pe care l-am văzut vreodată și care mi-a schimbat complet percepția asupra filmului cu proteste și pandemie pe care îl vedem cu toții