Bucureştiul lui Nicuşor Dan: N-am avut o pasiune pentru patrimoniu, până când am văzut că e agresat

B365.ro continuă seria de interviuri care şi-a propus să contrabalanseze lucrurile urâte din Capitală, oferindu-vă astfel alte viziuni asupra orașului. Viziunea de astăzi îi aparține lui Nicușor Dan, pictorialul fiind realizat în locul preferat al acestuia, de fotografi ai Asociației Bucureștiul Meu Drag.

Spuneţi-mi mai întâi de ce aţi ales locul acesta ca cel preferat.
(n.r. ne aflăm în clădirea de pe Bd. Uranus 150, vizavi de Piaţa de Flori)

În primul rând, pentru că este unul emblematic pentru industriile creative: majoritatea firmelor de aici sunt firme de publicitate. Totodată, e o clădire de patrimoniu care, aparent, nu avea nicio şansă. Fusese incendiată de două ori de proprietar si era condamnată, dar a supravieţuit şi a primit o altă valenţă.

Noi, în discursul public, facem greşeală să ne referim la patrimoniu ca la o icoană pe care o punem în dulap şi o uităm acolo- ca în Maramureş, cu biserica de lemn-monument istoric lângă care s-a făcut una de piatră, mai frumoasă. Dar patrimoniul ar trebui integrat în ceea ce este oraşul astăzi.

Toate clădirile de patrimoniu ar trebui păstrate? 

Ar trebui păstrate în esenţă, ca să nu lungim foarte mult, aşa numitele zone protejate, care sunt zonele istorice ale oraşului: sunt 98 şi aici intră şi Icoanei, şi Toamnei, şi Aviatorilor şi Lipscani- dar Lipscani e doar una dintre ele.

Prima dată când aţi venit în Bucureşti, ce impresie v-a lăsat?

Eu am trăit într-un oraş mic, în Făgăraş, şi mai veneam aici în drumurile mele la olimpiadele de matematică. Mai treceam şi mai mâncam o prăjitură la Athenee Palace, în anii comunismului. Era un oraş mare, care, pe un om ce vine dintr-un oraş de 40.000 de locuitori, îl fascinează inevitabil.

După asta, îmi aduc aminte că aveam 14-15 ani, eram în lotul de matematică şi aveam nişte veri care locuiau în Crângaşi- tocmai fusese construit Crângaşiul şi şirul lung de blocuri, toate noi, mă fascinau.

După asta, am venit aici la facultate în ’89. A fost primul loc în care am plecat de acasă de tot, un loc în care m-am descoperit pe mine şi, în felul ăsta, am transferat o oarecare afectivitate şi asupra acestui oraş. N-am avut o pasiune pentru patrimoniu decât în momentul în care am văzut că e agresat şi atunci când am văzut că se pierde ceva.

Ăsta a fost primul lucru care v-a deranjat la oraş?

Eu am avut două etape în Bucureşti. Din ’89 în ’92, când am fost student şi am stat în Grozăveşti, erau şi anii aceia de eforie de după Revoluţie, care au fost nişte ani extraordinari. Şi în ’92, când am plecat la studii în Franţa, care era normală, civilizată, faţă de ce era aici, am resimţit o pierdere. Și când mă întorceam în țară, în vacanţe, mergeam mai întâi la Grozăveşti şi abia apoi la Făgăraş.

În ’98 m-am întors să locuiesc aici de-adevăratelea, mi-am terminat studiile şi am devenit om matur. Nu mai era oraşul exuberant pe care-l lăsasem în ’92. Societatea se trezise din euforie, începuse să se conştientizeze problemele reale, inclusiv în mediul protejat al lumii academice în care eram eu şi, până în anii în care s-a ştiut că România va intra în UE, prin 2004-2005, când a început să vină fluxul de bani către România, n-am perceput alte probleme decât problemele generale ale unei ţări sărace: faptul că nu venea autobuzul, că erau gropi în asfalt.

Era greu să discern ce ţine de Bucureşti, de ce ţine de România. Când au început să vină banii şi când am început să vedem că Bucureştiul îşi pierde spaţiile verzi, clădiri de patrimoniu şi că tot felul de oribilităţi încep să fie construite, multă lume a descoperit, de fapt, că e o problemă urbanistică. După cunoştinţa mea, momentul în care s-a întâmplat a fost un miting din 2006, împotriva proiectului primarului Videanu de a face blocuri în piaţa din faţa Ateneului. A fost un miting cu vreo 200 de persoane, în care au venit oameni preocupaţi de ce se întâmplă în oraş şi, cu ocazia asta, am conştientizat toţi că sunt probleme şi la Piaţa Obor, şi în tot felul de cartiere istorice, şi cu parcurile… de atunci a început un fel de conştiinţă a oraşului.

„Foarte multă lume mă apreciază pentru activitatea civică,
dar părinții mei nu.”

Dar cum de v-aţi întors din Franţa? Nu era nimic de salvat acolo?

Nu era (râde), nu… vreau să spun că, în Franţa, nici nu ştiam cine e prim-ministru. Niciodată nu mi-am închipuit că mă voi implica social. Şi, chiar aveam o discuţie cu profesorul meu- mulţi din colegii mei au rămas în Franţa, şi-au luat cetăţenia şi sunt profesori acolo- şi profesorul meu încerca să mă convingă să fac la fel şi eu. I-am zis: „La anu aveţi alegeri prezidenţiale, dar eu cu cine votez?” Dar n-a înţeles foarte bine…

Foarte serios vorbind, probabil că, profesional, aş fi fost mult mai bine în matematică, probabil aş fi fost mai departe azi, dar simţeam că îmi lipseşte o dimensiune afectiv-socială, de care nu vedeam Franţa în stare să mi-o dea. Nu comunicam cu oamenii ca aici. Câteodată, nu râdeam la bancurile lor, cum ei nu râd la bancurile mele; cu toate că era o lume foarte civilizată, nu mă simţeam în largul meu. Şi-n plus, aveam nostalgia anilor ’90.

Nu v-a părut rău că n-aţi rămas nici când v-aţi mai enervat pe Administraţia de aici?

Bineînţeles, tot timpul îţi pui întrebarea ce ar fi fost mai bine. Însă cred că eu am ales bine până la urmă. Bine, aş putea să plec şi peste o lună, dacă vreau. Nu mai suntem în perioada în care alegerea e definitivă. În momentele când sunt foarte supărat, vreau să renunţ cu totul. Adică să renunţ la această identitate, la România, şi să zic că nu mă mai interesează. Dar n-aş putea niciodată să rămân şi să mă fac că nu văd că nişte oameni stau cu picioarele pe gâtul meu.

Aţi câştigat un proces alături de Primărie. Cum de s-a ajuns la o colaborare?

Două procese au fost împreună cu Primăria, primul e unul în care Facultatea de Drept a dat în judecată Primăria cerându-i să construiască pe un spaţiu verde sau să primească de la ea 20 de milioane de euro. Pe ăsta l-am câştigat acum un an.

Cel de-al doilea e legat de Piaţa Lahovari: un investitor, care nu a primit dreptul de la Primărie să construiască un bloc care ar distruge coerenţa, le-a cerut 3 milioane de euro.

Eu am aflat de procese de la juriştii Primăriei, cu care în multe procese sunt pe poziţii adverse, şi mi s-a părut o cauză pentru care merită să te baţi. Trebuie să faci o cerere în faţa judecătorului ca să intervii de partea lor, dar nu trebuie să-i arăţi prietenia dintre voi, logodna (râde).

„Profesional, aş fi fost mult mai bine în matematică.”

Deci nu e nevoie de acordul Primăriei.

Nu, faci o cerere. Am mai avut un proces, la începuturile noastre, în care am încercat să intrăm de partea Ministerului Tineretului şi Sporturilor, împotriva unor investitori, pentru un litigiu pe ştrandul Tineretului. Ministerul voia să-şi ia înapoi terenul, am făcut o cerere de intervenţie de partea lor în faţa instanţei, dar avocaţii s-au opus: au spus că le tulburăm argumentaţia (râde). Dar eram la început atunci şi nici n-am făcut scandal.

În Făgăraş aţi intervenit pentru vreo clădire? Era vreuna în pericol?

Nu… merg câteva zile pe an doar acolo, dar, din fericire, nu e o presiune imobiliară încă în Făgăraş. Economic, oraşul o duce foarte prost şi multă lume merge la muncă în Italia, Spania. Făgăraşul, în afară de o biserică oribilă care alterează imaginea către cetatea de secolul XIV, care există acolo, nu are mari distrugeri.

Spuneaţi într-un interviu că, în anii ’90, părinţii dumneavoastră lăsau maşina la capătul Bucureştiului de frica traficului. Acum fac la fel?

Acum părinţii mei vin cu trenul, de obicei. Au mai venit, dar foarte rar şi îi aşteptam eu la intrare.

De candidatura dumneavoastră la Primărie ce părere a avut?

Părinţii mei, din cauza faptului că nu sunt bogat, deşi aveam toate premisele să fiu, mă consideră un fel de… nu chiar oaia neagră a familiei, dar un om neserios, implicat în activităţi civice. Când am candidat la Primărie, mi-am ridicat cumva statutul social (râde) şi au fost încântaţi că îi sunau prietenii şi le spuneau că apar bine la TV.

În orice caz, nu sunt foarte încântaţi şi asta cumva e şi o tristeţe a mea- că foarte multă lume mă apreciază pentru activitatea civică, dar ei nu.

Ar fi vrut să rămâneţi în Franţa cu matematică?

Ar fi vrut să am o casă a mea în momentul ăsta…

„Dacă vrem să câştigăm bani din turism…
turiştii nu vin să vadă şosele drepte” 

Președintele OAR București zicea că cele mai mari greşeli făcute de Administraţie sunt Catedrala Neamului şi Bulevardul Uranus. Aşa e?

Cred că are dreptate, da. Cred că are dreptate.

De Bulevardul Uranus, primarul general spunea, la un moment dat, că va avea formă de ”pişu’ boului”. Dumneavoastră ce credeţi?

Bine, domnul Oprescu spune cam la fiecare șase luni altceva. Asta era în momentul în care promitea solemn că nu va demola Hala Matache. Din cauza asta, 300 de metri mai sus, şoseaua cotea din cauza blocului Generalli, dar pe el îl deranja că cotea la fel aici din cauza monumentului Matache. Între timp, a demolat-o şi s-a rezolvat problema. Dar urmează ca instanţa să se pronunţe asupra infrancţiunii pe care ei au săvârşit-o.

Dacă vrem să câştigăm bani din turism, turiştii nu vin să vadă şosele drepte. Că şosele drepte pot vedea în multe locuri. Ei vin să vadă un oraş aşa cum s-a dezvoltat el de-a lungul timpului, cu pieţele şi casele lui. Multe oraşe occidentale au, aşa cum aveam şi noi Hala Matache, un complex făcut de Gara Centrală şi Piaţa Centrală şi au avut inteligenţa să le unească printr-o alee pietonală şi să facă din Piaţa Centrală un loc în care turiştii vin cu plăcere şi oraşul face bani. Noi vrem să facem bani din şosele drepte.

Dar sunt turişti care apreciază contrastul vechi-nou pe care-l fac clădirile în oraş.

Da… nu ştiu, suntem probabil într-o perioadă istorică în care, din cauza influenţei televiziunii, bizarul prevalează în faţa armoniei şi poate asta este o explicaţie. Eu cred totuşi că există încă o piaţă consistentă pentru turiştii care apreciază armonia- drept dovadă, Franţa câştigă 70 de milioane de euro din asta, pe an.

„Eu sunt pentru a lăsa la suprafaţă pietonii,
nu mașinile.” 

De Pasajul subteran care o să se facă la Romană spuneaţi că e contra spiritului european. De ce?

Dacă ne uităm la Magheru, bulevardul a fost, în interbelic, prezentat în toate revistele europene de arhitectură ca exemplu de bulevard modernist european. Bulevardul Magheru are un potenţial turistic extraordinar care acum e anulat; că te simţi acolo ca pe marginea autostrăzii. Ca dovadă, pe Magheru sunt bănci, farmacii, sex-shopuri, gogoşerii- nu găsiţi marile magazine de lux care ar trebui să fie inima oraşului. Ele au migrat către mall-uri.

Şi, în contextul ăsta, prin faptul că avem ASE-ul şi prin cele două amărâte de treceri de pietoni, zona din jurul Pieţei Romane se salvează cât de cât de la acest peisaj arid şi e una vie, cu oameni care interacţionează. În momentul în care acest peisaj va fi refăcut şi pietonii vor fi obligaţi să treacă pe dedesubt, vom avea o prelungire a Bulevardului Magheru prin piaţă şi va dispărea. E trist, că e un loc cu oameni care stau împreună- şi asta e un oraş.

Pasajele subterane pentru pietoni sunt rele oriunde sau doar în zonele cu însemnătate?

În principiu, eu sunt pentru a lăsa pietonii la suprafaţă, nu mașinile, pentru că ei sunt sufletul unui oraş.

Andrei Pleşu spunea că testul unui candidat bun la Primărie e să-l duci pe stradă şi să observi unde se bucură.
Dumneavoastră unde vă bucuraţi?

Sunt cartiere vechi care sunt superbe, cum e cartierul Cotroceni, de exemplu, sau Icoanei, unul care mie imi place foarte mult, sunt nişte parcuri interesante şi cam asta. Dar Bucureştiul este un oraş cu oameni calzi şi vii. Asta e principala lui calitate, cred eu. Şi mai are o calitate, care, din păcate, nu este calitate. Este un mare oraş universitar. Dar pe studenţii îi vedem prin ghetouri- ideal ar fi ca pe ai să se plimbe pe malul Dâmboviţei, pe lângă Universitate, dar ei nu prea apar ca o masă critică.

Nu au spirit de iniţiativă studenţi? Dumneavostră aţi fost şi profesor aici.

Asta e altă problemă, eu vorbesc simplu ca prezenţă publică. Nu-i distingi pe studenţi în masa publică, nici pe Calea Victoriei nu-i vezi, deşi e aproape de Universitate. Tocmai pentru că nu există o viziune care să facă din oraş unul cu specific universitar şi al industriei creative, cum cred că am putea noi să ne poziţionăm în competiţia globală.

Per ansamblu, cum e Bucureştiul lui Nicuşor Dan?

Este un oraş care are un potenţial uriaş, în special uman,  dar îşi epuizează resursele cu frenezie, pentru sunt mulţi tineri care pleacă. Dacă continuăm să hăcuim spaţiile verzi şi spaţiile istorice n-o să mai vină nimeni la un moment dat. Trebuie să fie firme care să vrea să se instaleze aici. Şi este un oraş cu oameni interesanţi, dar din care relativ puţini încep să înţeleagă că pot să schimbe direcţia în care merge oraşul, pentru confortul lor şi al copiilor lor.

ALTE ARTICOLE din seria Bucureștiul Meu:

Bucureștiul lui Victor Rebengiuc   Bucureștiul lui Ioan Lascăr

 Bucureștiul Feliciei Filip              Bucureștiul lui Șerban Sturdza

Bucureștiul lui Tiberiu Soare       Bucureștiul lui Horațiu Mălăele 

 Bucureștiul Maiei Morgenstern  Bucureştiul lui Nelu Ploieşteanu

Bucureştiul lui Andrei Pandele   Bucureștiul lui Lucian Boia

Bucureştiul lui Andrei Gheorghe   Bucureştiul lui Teodor Frolu