Bucureștiul lui Lucian Boia: „Capitala noastră nu este și nu a fost niciodată Micul Paris!”

de:
13 sept. 2013
1 Afișari
Bucureștiul lui Lucian Boia:

B365.ro continuă seria de interviuri care şi-a propus să contrabalanseze lucrurile urâte din Capitală, oferindu-vă astfel alte viziuni asupra orașului. Viziunea de astăzi îi aparține istoricului Lucian Boia, pictorialul fiind realizat de fotografi ai Asociației Bucureștiul Meu Drag.

Povestiți-mi despre locul în care ați copilărit.

În București, am copilărit în cartierul Cotroceni, acolo m-am născut. Era încă război când m-am născut eu, în 44, am avut parte și de marile bombardamente americane de la 4 aprilie. Care au vizat, printre cartiere, și Cotroceniul, au fost multe bombe acolo. Dar asta nu țin minte decât din povești.

Am trăit într-o vilă construită pe la începutul perioadei interbelice până în 1976, până la 33 de ani. După care m-am mutat într- un cartier cu blocuri noi, pentru că așa a fost să fie, în anii comunismului.

Șerban Sturdza ne povestea într-un interviu că s-a schimbat mult zona Cotroceni, că înainte erau case multe, livezi…

Oh… înainte cu mult să mă nasc eu, îmi povestea mama mea cum familia mea, bunicii din partea mamei și sora ei s-au mutat în Cotroceni în 1932. Și mama mea îmi povestea că, unde este acum Academia Militară, era un deal cu iarbă unde pășteau vacile. 

În rest, nu, sigur că s-a mai construit, s-a mai demolat câte ceva, au mai apărut niște mici locuri, dar Cotroceniul are, în general, și astăzi, aspectul pe care îl avea…. mă refer la case, străzi, sunt cum erau și când am copilărit. Era o margine de București, o margine mai elegantă, sigur, era un cartier… nu al aristrocrației, al clasei de mijloc, aș zice. Erau mulți profesori, scriitori: pe strada Doctor Turnescu, pe care am stat eu, stătea și Șerban Cioculescu. Pe bulevardul Gheorghe Marinescu, chiar vizavi de Palatul Cotroceni, stătea Minulescu… bine, eu nu-l am apucat pe Minulescu. 

Îmi amintesc tramaiul, linia 14, era una dintre liniile principale care străbăteau Bucureștiul. Urca până sus, pe șoseaua Cotroceni, la Leu și, înainte de Leu, lumea nu mai știe, acolo întorcea. Era capătul tramvaiului, mai departe era ceea ce e azi cartierul Militari, comuna Militari, pe atunci. Cu multe cazărmi, dar era o comună, erau case de țară. Nu făcea parte din oraș.

Mai e câte o căsuță care a rămas acolo stingheră, printre blocuri, dar s-a schimbat, nu mai seamănă deloc cu ce era zona Militari. Acolo sus la Leu era gara Palatului Regal, unde e acum o clădire mai mică, pe unde se intră în Palatul Cotroceni. Calea ferată pentru trenul regal trecea pe acolo. Eu l-am mai prins puțin pe rege, mai știu că-l rugam pe bunicul meu să mă ducă să văd când trecea trenul. Era un cartier liniștit, un cartier frumos, unde oamenii s-au cam înghesuit după aceea, în epoca comunistă. 

Mai e vreo zonă acum în care să locuiască oamenii de cultură, scriitorii, cum era Cotroceniul atunci?

Nu știu, eu locuiesc în Militari acum, n-aș spune că e un cartier al scriitorilor (râde). Nu știu dacă e vreo zonă anume. Ce e interesant e că, în cartierul Cotroceni, care era de clasă de mijloc, nu locuiau oameni foarte bogați, acum însă și-a mai ridicat statutul, sunt oameni politici, cu avere, care și-au luat oameni pe acolo. Nu era cazul în perioada interbelică.

Mama mea îmi povestea că o vedeau din când în când pe Regina Maria, copiii se jucau prin cartier și o vedeau din când în când cu doi cockeri, însoțită de aghiotantul ei. Se plimbau pe ce se numea atunci Bulevardul Ardealului, acum e al Eroilor Sanitari. Până la căpăt, unde e statuia Eroilor Sanitari, unde e reprezentată și Regina Maria.

Reprezentată pe statuie?

Da, acolo e un basorelief, e Regina Maria în uniforma ei de infirmieră, din Primul Război Mondial, că statuia e dedicată celor care s-au remarcat ca sanitari în Primul Război Mondial. Nu și-au pus prea multe întrebări cine e, dar e reprezentarea Reginei Maria. În locul în care se plimba, unde copiii se țineau după ea, la câțiva metri; nu le-a adresat nicio vorbă niciodată, îi lăsa în pace și își vedea de plimbarea ei, era altă atmosferă atunci, acum ar fi fost sigur păzită.

Ați menționat perioada interbelică, bucureștenii au o impresie foarte bună despre perioada asta. E întemeiată impresia asta?

Bine… unii păstrează o impresie, dar cei mai mulți au reprezentări care nu aparțin unor amintiri, sunt reprezentări ulterioare ale perioadei interbelice. Eu pot să zic că, aparținând unei categorii intelectuale, am niște amintiri… de când pot să fie, de la sfârșitul anilor 40, dar și amintiri, dacă nu directe, nici foarte indirecte, legate de poveștile din familie.

În rest, nu, exceptându-i pe cei care au amintiri personale sau de familie, în prezent, perioada interbelică e mitologizată, dat fiind că, după comunism, s-a simțit nevoia unor repere, care nu mai puteau să fie cele comuniste, chiar dacă au rămas și acum cele comuniste. Lumea e ipocrită, ne prefacem că nu a existat comunismul și ne raportăm cu toții la perioada de dinainte de comunism, deși cei mai mulți din comunism se trag.

Așa că e o imagine cu destule deformări, cea a perioadei interbelice, cu tendința de a o prezenta chiar mai frumoasă decât a fost. Arăta bine în unele privințe, mai bine decât România de astăzi, dacă ne referim la calitatea clasei de mijloc, calitatea intelectuală, dacă ne referim la Universitatea din București, anii 30, să vedeți înșirate numele profesorilor… sunt nume de enciclopedie, aproape doar celebrități. Îndrăznesc să spun că universitatea românească actuală e mult sub nivelul mediu al universității interbelice.

Asta are ca și cauză și faptul că cea din București a fost înființată mai târziu față de cele europene? Spuneați dumneavoastră în carte.

Aici mă refeream la întârzierea istorică a României, la calitatea Universității, era un exemplu al întârzierii istorice, Universitatea ajunsese la un nivel, anii 30, și cultura de vârf românească era la un nivel excepțional. Putem vorbi de scriitori, despre atâția intelectuali. Astea arătau bine, centrul Bucureștiului, nu marginile, margini care nu arată prea bine nici azi- dar partea centrală sigur că arăta frumos, oamenii erau îmbrăcați elegant, Calea victoriei… ați văzut imagini din perioada interbelică, acum nu mai prezintă niciun interes, E o stradă moartă, fără personalitate, sigur, sunt monumentele, dar nu mai are pecetea, viața pe care o avea. Și nu doar Calea Victoriei, toată partea centrală. Sigur, acum s-a animat așa-numitul Centru Vechi… care nu e foarte centru și nici foarte vechi (râde).

Nici prea centru, nici prea vechi?

Clădirile de acolo sunt de la mijlocul, sfârșitul chiar, secolului XIX- centrul era centrul comercial… nici măcar centrul comercial, că magazinele de lux erau pe Victoriei. În rest, erau magazine de categoria a doua, foarte bune, dacă voiai stofe- te duceai pe Lipscani și străzile din jur, dar nu era centrul propriu-zis al Bucureștiului. 

Așa că toate astea arătau mai bine, dar, în același timp, România continua să fie o țară foarte rurală, cu nivel de instrucție foarte scăzut, era contrastul dintre nivelul cel mai de jos și cel mai de sus, printre cele mai accentuate din Europa. În perioada interbelică era un contrast… În România, în 1930, potrivit recensământului, doar 57 % din populație știa să șcrie și să citească, deci aproape jumătate era analfabetă. Aveam cea mai mare natalitate, cea mai mare mortalitate infantilă.

Dacă locuiai în centru sau în Cotroceni și aparțineai clasei de mijloc, partea asta de Românie, da, arăta mai bine decât astăzi. Dacă te referi însă la cealaltă Românie, așezată mult mai jos, era o întârziere considerabilă, istorică, de secole, pe care, până astăzi, România nu a recuperat-o. La multe capitole, e ultima din Europa, nu la toate, dar la destule.

Referitor la asta, spuneați că românii și au un complex de inferioritate față de ceilalți europeni.  Antropologul Vintilă Mihăilescu ne-a povestit că, și la nivel regional, există un complex de inferioritate: al provincialilor față de bucureșteni. Dumneavoastră ce credeți?

Bine… asta-i mai puțin grav și nu știu cât e de accentuat, complexul ăsta de inferioritate, problema e că românii au față de europeni complexul ăsta. Nu știu dacă cei de la Iași au complex de inferioritate față de cei de la București, n-am studiat chestiunea asta și nu mi se pare gravă. Probabil că e ușorul complex pe care provincia îl are față de Capitală.

Capitala a concetrat foarte mult, poate prea mult… România a fost construită după modelul francez, ca o țară foarte centralizată, am fi putut adopta modelul german, federal, dar asta nu s-a dorit. 
Ăsta e unul dintre principalele motive pentru care Bucureștiul a concentrat, ca Parisul, foarte mult. Așa că a sărăcit de substanță alte regiuni sau capitale regionale. Iașiul a pierdut foarte mult în favoarea Bucureștiului. Când s-a făcut Unirea, la 1859, era în mai mare măsură o capitală, decât Bucureștiul. Acolo era junimea… dacă aruncăm o privire asupra activității intelectuale, marile nume de artiști, vedem că Moldova are un avans față de Țara Românească; și Iașiul față de București. Lucrurile s-au inversat ulterior, inclusiv între Universitatea din Iași, care e puțin mai veche decât cea din București.

Dar cea din București a devenit mult mai mare. În perioada interbelică la care mă refeream, mulți universitari din Iași erau atenți când se elibera un post la București, ca să vină aici. Erau puțini care nu-și doreau, deși produsul universitar era același.
Asta s-ar putea reproșa Bucureștiului, că a atras prea mult din seva intelectuală, și nu numai intelectuală, a țării. Apropo de complexele regionale. Dar ce mi se pare mai grav e complexul pe care îl au românii în general; sunt români care, când merg în Occident, nu spun că sunt români. Asta-i culmea. Cum ați vedea un polonez să spună că îi e rușine să zică că-i polonez?

Dar cu noi au fost și scandalurile recente din Italia, Franța…

Au fost, dar treaba e mai veche, și de secol XIX, sigur că acum s-a mai accentuat. Că s-a făcut și amalgamul dintre români și romi și asta a accentuat complexele românilor, dar ele existau dinainte. Complexul unei țări mai mici, rămase în urmă în termeni de civilizație, care a avut genul ăsta de complex față de Occident.

Și în ce fel se mai manifestă? Doar prin rușinea de a spune…?

Prin faptul că ți-e rușine să fii român, mai mult și mai rău nu se poate manifesta. Și țin să spun că ar fi cazul să se termine, românii să facă un mic efort și să înceteze cu genul ăsta de complexe, să devină mai mândri, fără să cadă în extrema cealaltă.

Complexele astea de inferioritate, care-s antipatice, aduc cu sine și manifestări de superioritate, care-s tot antipatice. Deci românul recunoaște, de pildă, că e mai sărac sau că e mai leneș… de fapt, nu-i mai leneș decât alții, dar trebuie să vii să compensezi cu ceva. Așa că vii să spui că ești mai deștept. Ceea ce nu-i adevărat, dar nici inversul, că suntem mai proști decât alții. Nu știu cât va mai trebui să așteptăm ca românii să se convingă că nu sunt mai răi decât alții. 

Dumneavoastră sunteți mândru? 

Nu sunt mândru, dar nici nu mi-e rușine. Astea mi se par atitudini exaltate. Să fii mândru că ești român… de ce? Dar să-ți fie rușine că ești român? De ce? La fel, bucureștean, nu-s deloc mândru, astea sunt situații normale, de ce aș fi eu deasupra sau dedesubtul altcuia că m-am născut în România sau la București? Astea-s lucruri puerile, nu sunt nici mândru, nici nu mă rușinez. Cineva ar putea să fie mândru în raport cu ce reprezintă pe lumea asta și ce realizează, dar să fii mândru că aparții unei nații… dar nici invers, să te rușinezi. Hai să fim normali.

Printre citatele de pe site-ul dumneavoastră se numără și cel în care spuneați că v-ați propus să nu plecați din țară…

N-am zis asta. Eu nu mi-am făcut site, cei de la Humanitas mi l-au făcut… au ales diverse treburi, dar nici nu m-am uitat, că nu stau mereu să mă gândesc la mine. Mai curând invers, cred, nu mi-am propus să plec din țară, n-am avut intenția asta, una serioasă; în anii comunismului, cred că nu e român care să nu se fi gândit să plece și să lase mizeria asta în urmă. Dar, în mod serios, n-am avut un asemenea gând și nici nu-mi pare rău. Consider că mi-am reușit într-un fel cariera și viața și nu-mi pare rău că am rămas aici.

Străinii cât de mult au contribuit la dezvoltarea Bucureștiului?

Au contribuit mult, în general, la dezvoltarea României. Străinii care, fie se aflau deja printre români și -poate nu e frumos să le spunem străini- străini care au venit aici, ei au venit destul de mulți. Unii au plecat și s-au integrat și chiar s-au românizat.
Au venit mulți pentru că era nevoie, românii au fost un popor rural, de boieri și de țărani, cu preocupările respective. Țăranii se ocupau cu muncile câmpului și boierii cu ce se ocupau, dar nu cu îndeletniciri industriale, comericale ș.a.m.d.
Modernizarea României s-a făcut prin alții. Sigur, și românii au participat, dar ponderea e mare, a fost, începând dintr-o perioadă veche, de greci… și aristrocrația, și burghezia au sânge grecesc în bună măsură. Mai erau și armeni și evrei, foarte mulți în secolul XIX. Și unguri și germani și italieni.

Chiar personalități reprezentative: Carol Davilla, care a organizat tot învățământul medical românesc, este venit din alte părți în România. Anghel Saligny, care a construit podul de la Cernavodă, era dintr-o familie de francezi. România a atras foarte mult pentru că erau foarte mult de făcut.

Vă întreb și de maidanezi, că tot e subiectul săptămânii. Era o poveste cum că numărul atât de mare al maidanezilor din București e datorat și demolării cartierului Uranus, pentru că acei câini de acolo, ținuți la case, n-au avut unde să se ducă. Așa e?

Și în secolul XIX călătorii străini se mirau de mulțimea câinilor de pe străzile de la noi. Acest lucru ține de lipsa de organizare românească, dar cred că problema s-ar putea rezolva și altfel. Poziția istoricului față de problema maidanezilor o găsiți aici.

Aveți un loc preferat în București?

Mai întâi unde locuiesc eu și am toate cărțile și obiectele care mă înconjoară și e cercul meu personal. Îmi place… nici nu pot să spun dacă-mi place sau nu Bucureștiul. Nu pot să spun, pentru că m-am născut și am trăit toată viața aici. Ceva îți place sau nu, dacă îl compari cu ceva. E locul unde nu mă simt nici bine, nici rău, mă simt normal. Îmi place centrul Bucureștiului, mai puțin Centrul Vechi… așa, ca aspect, nu mi se pare strălucit faimosul Centru Vechi. Dar, în rest, partea asta centrală a Bucureștiului, o bat mereu cu piciorul.

De ce credeți că a devenit așa de iubit Centrul Vechi?

E simpatic acolo, eu mă refeream la aspect; dacă te uiți bine, sunt chiar dărăpănate clădirile și unele nu-s așa minunății de arhitectură. Era cândva partea mai modestă a centrului. Nu știu, cred că, în termeni sociali, e un loc unde multă lume se simte bine, mai ales tineretul, nu pot să analizez pe loc cauzele. 

Dacă ar fi să aleg, îmi place partea de Mic Paris a Bucureștiului, adică clădirile de sfârșit de secol XIX, început de secol XX, de factură pariziană, în cea mai mare parte. Sunt mai multe, clădirea CEC-ului, Biblioteca Centrală Universitară, Ateneul Român- am dat câteva exemple. Genul Micul Paris… Bucureștiul, de altfel, nu seamănă și nu a semănat niciodată cu Parisul. Sunt clădirile astea de factură pariziană, pe care le-am pomenit, dar care sunt prinse în țesătura unui oraș care-i cu totul altfel decât Parisul. Parisul e un oraș geometric, ordonat, cartezian, Bucureștiul e dezordonat, nicio casă nu seamănă cu alta, la noi nu sunt două case, nici una lângă alta, care să semene. I s-a spus Micul Paris, dată fiind asemănarea punctuală a construcțiilor de tip parizian și dată fiind și elita românească, care împrumutase limba. România devenise o țară foarte francofonă, poate cea mai francofonă din Europa. Și modul de viață, bucătărie, îmbrăcăminte, toate astea adunate duc la Micul Paris, ceea ce-i adevărat pentru un segment, dar, în ansamblu, nu e deloc adevărat, pentru că românii nu seamănă deloc cu francezii.

Francezii sunt mândri că sunt francezi.

Da, pentru că francezii au amintirea unei istorii mari, pe când românii au amintirea unei istorii mici. Francezii sunt mai mândrii decât e cazul și românii sunt mai puțin mândri decât ar fi cazul. Asta este, e presiunea istorică.

 

ALTE ARTICOLE din seria Bucureștiul Meu:

Bucureștiul lui Victor Rebengiuc   Bucureștiul lui Ioan Lascăr

               

 Bucureștiul Feliciei Filip              Bucureștiul lui Șerban Sturdza

            

Bucureștiul lui Tiberiu Soare       Bucureștiul lui Horațiu Mălăele 

 tib           malaele       

 Bucureștiul Maiei Morgenstern  Bucureştiul lui Nelu Ploieşteanu

             

 Bucureștiul lui Nicușor Dan        Bucureştiul lui Andrei Pandele 

            

Bucureştiul lui Andrei Gheorghe      Bucureştiul lui Teodor Frolu

                


Cookies