Bucureştiul lui Victor Rebengiuc: „Nici în vacanţă nu vreau să plec, atât de mult îmi place aici”

B365.ro propune o serie de interviuri care să contrabalanseze cumva lucrurile urâte din Capitală despre care e nevoit să vă informeze zilnic și să vă ofere alte viziuni asupra orașului. Demarăm seria cu viziunea lui Victor Rebengiuc asupra acestuia, pictorialul fiind realizat în locul preferat al actorului, de fotografi ai asociației Bucureștiul Meu Drag.

Aţi copilărit în mai multe zone din Bucureşti, care v-a plăcut cel mai mult?

Da, am stat şi la Roşu, în comuna Roşu, am stat şi în zona Chirigiu acolo. Casa în care am locuit nu mai există, s-au făcut blocuri peste ea. Dar stăteam cu chirie şi ne mutam des, pentru că, de la an la an, se scumpeau chiriile. Ai mei căutau case cu chirii mai mici. Aşa am ajuns în comuna Roşu. De acolo, ne-am mutat în Chirigiu. De acolo, în Schitu Măgureanu. Casa din Schitu Măgureanu a fost bombardată în 7 mai 1944. Ăia vizau Statul Major al Armatei Române, care era unde e DNA-ul acum; acolo ar fi vrut să dea, dar a căzut mai departe.

Apoi am stat la bunici, undeva pe Mihai Vodă. Şi casa aia a fost demolată. Locul unde era, toată zona… mânăstirea, erau Arhivele acolo, era Arsenalul… Ehei, doamne, ce frumos era acolo… Dar au fost dărâmate şi s-a construit „minunea” asta de Casă a Poporului şi cele aferente.

Nici în vacanţă nu vreau să plec,
atât de mult îmi place aici.

Şi cel mai mult unde v-a plăcut?

Cel mai mult… eu am stat mult în jurul Cişmigiului. Când stăteam la Mihai Vodă, era la doi paşi… din Schitu Măgureanu, săream direct în Cişmigiu.

Pe Mihai Vodă am stat până când am terminat facultatea şi după ce am terminat facultatea. Apoi m-am însurat, în ’59… deci încă trei ani după ce am terminat Institutul am stat acolo. Pe urmă, m-am mutat la Perla, unde am stat vreo 20 de ani. De la Perla, din 1980 stau aici, pe o stradă, care îmi place mult cum e numită… Şipotul Fântânilor. De-aici n-aş mai pleca şi nici nu cred că mai am când să mai plec… decât pe ultimul drum. 

Nici în vacanţă nu vreau să plec, atât de mult îmi place aici. Cişmigiul e la fereastra mea… mă simt bine aici. Nu-mi place înghesuiala, în hoteluri, să stai la masă, să se uite toţi în gura ta cum mânânci şi ce bagi în gură. Distracţia pentru mine are o altă conotaţie. Pentru mine, distracţie nu înseamnă „sunt liber şi să-ncep să beau şi să dansez şi să râd”. Pentru mine, concediu înseamnă să fiu liniştit. Să-mi găsesc un loc în care să nu fiu deranjat de nimeni, să ascult muzica aia care-mi place mie şi nu alta.

Povesteaţi într-un interviu că, atunci când eraţi mic, părinţii nu aveau bani de vacanţă şi verile le petreceaţi în Cişmigiu. De-aia v-a rămas atât de drag?

Tot Bucureştiul e locul meu de vacanţă. Da, nici n-aveau bani, dar nici n-aveam rude la ţară. Majoritatea colegilor plecau la bunici, la unchi, la ţară, undeva. Au existat rude la ţară, dar de care nu aveam cunoştinţă atunci. Şi-au făcut apariţia după ce am devenit persoană publică (n.r. un unchi care l-a contactat când avea 33 de ani). I-am spus că e cam greu să ne împrietenim acum că, atunci când era nevoie, s-a ascuns.

Jucam fotbal pe Arsenal, la Mihai Vodă, şi în Cişmigiu ne plimbam. Sus acolo, la Cetate, ne jucam… Eram de toate: arcaşii lui Ştefan cel Mare, cavaleri medievali, cruciaţi, de toate eram. Ţin minte că învăţam mai sus, la şcoala Cuibul cu Barză. Dar de câţiva ani buni e în reparaţii. Sper că n-o dărâmă şi-o s-o repare.

Pe 4 aprilie ’44, când a fost primul bombardament, nu ştiu de ce, şcoala ne-a dat drumul mai devreme. Era vorba de un exerciţiu. Aşa că eu cu frate-meu am venit în Cişmigiu şi ne plimbam cu barca. La un moment dat, am avut aşa, un presentiment, un „se întâmplă ceva”, nu ne-am simţit bine. Am tras barca la mal şi am mers acasă, la Mihai Vodă. Nu peste multă vreme, a început bombardamentul, primul bombardament… case dărâmate, oameni morţi.

În 23 august, când au bombardat nemţii… a căzut plafonul peste un salon de pacienţi, plin cu bolnavi. Ţin minte cum erau morţi întinşi pe malul Dâmboviţei, parcă alineaţi.

Noi mergeam la adăpost la Curentul, în timpul bombardamentului, unde a fost sediul ziarului Curentul. A fost Securitatea acolo, acum cred că e Ministerul Afacerilor Interne. La subsol acolo mergeam la adăpost. Eu aveam o valiză mică cu două sifoane. Când suna alarma, luam valiza cu două sifoane cu noi ca să avem apă. Şi mergeam cu valiza la adăpost. Dar, în 24 august, nemţii erau pe deasupra Bucureştiului în nişte avioane şi zburau foarte jos. Aruncau bombe, cred că le aruncau cu mâna, că erau foarte jos. Şi nu am mai apucat să mergem la Curentul, că ne era frică. Aşa că am mers la Arsenal, că avea nişte galerii subterane acolo. Cred că jumătate de Bucureşti a stat atunci acolo. Am stat două zile, că bombardau încontinuu.

Tot la poarta Arsenalului am văzut prima dată când se filmează. Se filma „”O noapte furtunoasă”. Şi tata-mare avea un debit de tutun, chiar pe Mihai Vodă, foarte aproape de poarta Arsenalului. Era un soldat în uniformă tot timpul acolo, care păzea. Şi era Giugaru cu două fete. Una era Florica Damion, pe cealaltă nu mai ştiu cum o chema. În pauze, stăteau în debit, la tata-mare, beau o apă… fumau o ţigară. Şi mă uitam şi eu la artişti. Eram mic. Aveam vreo 10 ani.

V-a trecut prin minte atunci c-o să faceţi ce fac ei?

Nici gând. N-am avut niciun fel de idee. Nici nu fusesem la teatru în viaţa mea, nu ştiam cum e teatrul. Ai mei n-aveau bani de teatru, nu le ardea de teatru. N-aveam tată (n.r. tatăl a murit pe când actorul avea 9 ani, pe front, la Stalingrad), tata-mare avea o familie întreagă pe cap. Au mers ei la teatru când am jucat eu; am fost artist amator şi jucam. Au venit şi ei să mă vadă. Mama-mare s-a prăpădit exact când am început eu cariera, în ’56, când am terminat facultatea. Şi tata-mare câţiva ani mai târziu. Dar m-au văzut pe scenă.

Era mai frumos Bucureştiul când eraţi copil?

Mie îmi place şi acum Bucureştiul. Sigur că regret că s-a dărâmat foarte mult… tot cartierul Uranus, Rahovei, străzile alea în pantă, ciudate, frumoase. De astea îmi pare rău că s-au dărămat şi s-a construit Casa asta a Poporului, care este un mastodont. Nu-mi place, mie nu-mi place. Acum… eu sunt pentru inovare, trăim alte vremuri. Nu se poate să rămână „nu dărâma aia, nu dărâma aia”. Că se dărâmă singure. Şi Hala Matache, nu vor să o dărâme, ce or fi găsit la ea… eu nu ştiu. Dac-o mută mai încolo, ce-o să se întâmple? A rămas o ruină.

În afară de Cişmigiu, ce alte locuri din Bucureşti v-au rămas cele mai dragi?

Cele mai dragi… mi-a plăcut Herăstrăul cât am stat la Perla, că era mai aproape decât Cişmigiul. Nu luam tot centrul Bucureştiului în piept. Bine, pe vremea aia nu erau maşini. Acum n-ai loc să mergi pe jos din cauza maşinilor, care sunt peste tot. Abia te strecori. Mi-a plăcut Herăstrăul foarte mult, îmi plăcea faptul că erau teatre în aer liber acolo, sau la Parcul Bazilescu. Era frumos, asta era frumos. Apreciam Cişmigiul, că erau şi castori aici, mai încolo era o căprioară (n.r. arată spre locul de lângă Cetate din Cişmigiu). Mi-a plăcut mult întotdeauna şi încă îmi place. E frumos, se schimbă anotimpurile frumos în el. O să înceapă imediat să apară florile, o să fie o frumuseţe.

„Mie mi-a plăcut aici la Bucureşti,
că-i oraşul meu.”

De jucat, unde vă place mai mult să jucaţi, în Bucureşti sau în provincie?

În Bucureşti, pentru că sunt acasă. Dar îmi place să joc şi în provincie. Am avut o colaborare cu cei de la Cluj, m-am înţeles foarte bine cu colectivul, era teatrul foarte frumos. Am fost de curând şi la Iaşi, împreună cu Grigore Leşe, avem un spectacol-concert şi am jucat în sala teatrului naţional, proaspăt renovată. E frumos şi acolo.

Îmi pare rău că teatrele nu mai pot să facă turnee, nu mai sunt bani. Teatrele nu au buget pentru aşa ceva. Înainte existau posibilităţile astea, că teatrul era privit ca activitate de propagandă. Acum nu mai facem propagandă că suntem cu toţii convinşi. Avem convingeri ferme (râde).

Mai sunt nişte organizatori de teatre, privaţi, care investesc în deplasări, dar pun nişte preţuri prea mari la bilete. Nu au oamenii bani să dea 80-100 de lei la spectacole. Vin cu familia, un copil-doi, s-a dus un salariu.

Bucureştenii vin la teatru?

Din fericire, da, sălile sunt pline mereu. Asta e extraordinar. Lumea vine la teatru, sunt săturaţi de televiziuni. Doar ăia care sunt pasionaţi de scandaluri şi de lucruri de-alea urâte se mai uită.

Credeţi că v-aţi fi putut dezvolta la fel de bine ca actor şi într-un oraş din provincie?

Sigur că da. Dar mie mi-a plăcut aici la Bucureşti, că-i oraşul meu. Am fost şi la Craiova şi a fost foarte bine. Dar evident că aş fi avut un handicap, n-aş fi avut ocazia să lucrez cu marii regizori ai teatrului românesc din secolul trecut, ca Pintilie, Ciulei, Vlad Mugur. Am avut mult de câştigat din colaborarea cu ei. A fost o încântare, o binefacere pentru mine, ca actor, că am avut posibilitatea să lucrez sub îndrumarea lor.

Şi pe soţia, doamna Mariana Mihuţ, tot aici aţi cunoscut-o?

Eeee… da. Nu, la Buftea am cunoscut-o (râde), la o filmare. Filmam Pădurea Spânzuraţilor. Dar noi stăteam în acelaşi bloc… eu habar n-aveam, ea stătea în scara 1, eu în scara 6. Ea ştia că eu stau acolo… dar eu nu ştiam de ea. Ea era studentă, eu eram… artist! (râde)

Dar, ca loc de crescut copii, e bun Bucureştiul?

Nu prea e bun, dar eu l-am crescut pe fi-miu aici; şi pe nepotu-meu o să-l aduc, ca să fie şi el aici. Ei deocamdată stau pe unde am copilărit eu, prin Rahova, dar se vor muta aici. Şi o să fim vecini- ceea ce e mare lucru, pentru că mi-e dor de ăla micu’… de Mircică al meu. Îl iubesc la nebunie, la nebunie îl iubesc! Şi o să ne vedem. Şi el îmi spune acuma „o să stau lângă tine, tata mare, mă iei la tine.”

Sunt un bunic atipic pentru că eu muncesc, am repetiţii, am spectacole, n-am cum altfel. Un bunic tipic, un tată-mare tipic stă cu nepotu’ în Cişmigiu tot timpul, dar eu muncesc.

Faceţi bine la mai multă lume aşa, nu doar la nepot.

(zâmbeşte) Mie îmi face bine el.

V-aţi gândit vreodată să plecaţi din Bucureşti?

Am fost astă-vară la Vâlcea, am repetat acolo, cu Silviu Purcărete şi am fost foarte plăcut surprins de cum se prezintă oraşul. Filmasem înainte la Giurgiu…îngrozitor oraş! Deprimant, e ceva… nu se poate imagina. Ce am văzut eu… poate o avea părţi ascunse frumoase, dar ce am văzut… centrul… ce era acolo…

Şi, dintr-o dată, am intrat în altă lume la Vâlcea. Arăta foarte frumos. De obicei, tre’ să treci munţii ca să dai de oraşe care să arate bine în ţara noastră. Dar iacătă că, înainte să treci munţii, dai de un oraş cochet. Totul arăta superb. Am făcut şi un tratament acolo.. că sufăr de şale (râde). Şi, chiar stând acolo, mă gândeam… dacă nu mai pot să joc, să-mi găsesc o casă să stau pe aici aşa… dar mai bine stau acasă la mine.

Din ţară v-aţi gândit să plecaţi?

Poate, dacă făceam altă profesie, aş fi plecat de mult. Dar, fiind actor, nu poţi să faci asta că limba nu-ţi dă voie. Am colegi talentaţi care au plecat, dar n-au realizat nimic. Nu se poate, n-ai cum. Am jucat şi eu în două spectacole în limba franceza… nu mai vreau să aud. Că nu mai eram actor, eram unul care trebuia să spună corect un text. Învăţasem ca papagalul textul. Bine, ştiu, înţeleg, vorbesc cât de cât franceză, mă descurc. Dar nu o vorbesc ca un nativ. Că nu se poate, n-am cum să vorbesc aşa: du, de, des… o nebunie. Nici nu ştiam ce partener am, cine-i în faţa mea. Eram tot timpul atent la ce spuneam. Eram crispat de chestia asta. Nu.

Fiul dvs. a plecat în America o perioadă…

La un masterat a plecat. Şi-a făcut şi un copil cu masteratul ăsta (râde). Ăla micu’ este cetăţean american.

Şi nici el n-a fost tentat să rămână acolo?

N-a mai putut. Când a început criza, n-au avut ce să mai facă. Aveau nişte joburi acolo, lucrau la nişte firme de arhitectură. Ele s-au închis, au plecat, asta e, trebuiau să se întreţină. Cu copil mic… ce să faci. Şi na.

Eu, dacă aveam altă profesie, aş fi plecat poate, dar, având chestia asta legată de limbă…. înainte de Revoluţie mă săturasem până deasupra capului, eram sătul de ce se întâmplă. Voiam să fug în Moldova, Republica Moldova, că am zis că ăia vorbesc româneşte, pot să joc teatru acolo pe româneşte. Chiar mă invitaseră să joc într-un film. Nu m-au lăsat să plec. Au vrut să citească scenariul: „Dar de ce, tovăraş, să joci…?” Nu voiau să joc un personaj negativ…. Păi eu şi pe dracul pot să-l joc! N-am treabă, pe diavol pot să-l joc, pe Hitler, pe Stalin, ce te interesează pe dumneată, vrei să-l joc pe Ceauşescu şi neapărat să fie pozitiv?

Păi aţi şi spus la un moment dat că v-ar fi plăcut să-l jucaţi pe Ceauşescu.

E un personaj fascinant, aş fi vrut să-l joc, dar deja sunt prea bătrân. Îl joc trezit din morţi. Cum face aploplexie când vede ce s-a transformat prin Bucureşti (râde).

N-o să uit… la începutul anului ’89 când, pe 1 ianuarie – noi am sărbătorit acasă; cred că o singură dată-n viaţa mea am făcut Revelionul cu societatea, dar nu, nu, nu-mi place- şi sigur că mâncasem, că era nenorocire… de mâncat, mâncam. Sarmale, aşa, eram ghiftuit bine… şi i-am zis lui fi-miu: hai să ne plimbăm. Beznă mare pe Calea Victoriei! Gaură neagră! Beznă! Nicio vitrină, nimic. Zic: uite, mă, capitala unei ţări europene..,. uite aici metropolă, cum arată, ce gaură neagră. Cum dracu să trăieşti aici? Acum sunt vitrine luminoase, reclame, chestii.

„Şi doctori… doctorat în teatru.
Da’ ce-l doare pe teatru de vor ei să-l trateze? „

Ce nu vă place la Bucureştiul de acum?

Nu-mi place că există multe maşini, multe parcate pe trotuare. Nu există niciun fel de respect faţă de pieton, trebuie să treci tu pe stradă ca să poţi circula. Nesimţire, ce să mai, domne. Nu-mi place nesimţirea oamenilor. Au maşină, au maşină mare, tare, puternică: nu-mi pasă mie de restul! O pun unde vreau eu! Asta nu prea-mi place.

Per ansamblu, cum e Bucureştiul lui Victor Rebengiuc?
Bucureştiul meu e Bucureştiul care-mi place. Şi mie-mi place Bucureştiul. Sunt cartiere frumoase. Nu-mi plac blocurile alea multe care s-au făcut… în Balta Albă. Dar stau oamenii în ele, văd că trăiesc în continuare. Acuma le-au făţuit puţin şi arată mai puţin trist, mai puţin jalnic şi… merge.

Învăţământul în Bucureşti cum e? Dvs. aţi fost şi rector la UNATC.

Am fost rector, da. Atunci, părea că lucrurile merg spre bine, dar, din câte văd, nu. Au făcut o greşeală la Institut, că s-a intrat în sistemul ăsta Bologna- care n-are de-a face cu învăţământul vocaţional, artistic. Probabil că salariile au fost ispititoare, au mai mulţi studenţi, iau taxe. Le-a plăcut chestia asta. Dar nu, nu merge. Şi cred că, în curând, o să-şi dea seama. Ar trebui să se întâmple ceva.
Atunci când eram rector, a venit un regizor polonez, pedagog mare. Şi nu ştiu cum a venit vorba, şi-a dat seama că ţinem de Ministerul Învăţământului, nu de-al Culturii. S-a mirat… cum se poate ca învăţământul artistic să nu ţină de Ministerul Culturii? Altfel învăţământ se face aici, nu-i de tip universitar. Nu se poate, nu merge. Sunt toate universităţi de teatru…. hai lasa-mă-n pace. Şi doctori… doctori în teatru. Da ce-l doare pe teatru de vor ei să-l trateze? (râde).

ALTE ARTICOLE din seria Bucureștiul Meu:

Bucureștiul Feliciei Filip             Bucureștiul lui Ioan Lascăr

Bucureștiul lui Șerban Sturdza   Bucureștiul lui Tiberiu Soare

Bucureștiul lui Horațiu Mălăele   Bucureştiul lui Nelu Ploieşteanu

Bucureștiul Maiei Morgenstern   Bucureștiul lui Nicușor Dan

Bucureştiul lui Andrei Pandele   Bucureștiul lui Lucian Boia

Bucureştiul lui Andrei Gheorghe   Bucureştiul lui Teodor Frolu