Bucureştiul lui Teodor Frolu: Nu există o construcţie nouă de care să fie cineva legat emoţional

B365.ro continuă seria de interviuri Bucureştiul Meu, menită să vă ofere viziuni personale asupra orașului, printr-un interviu cu arhitectul Teodor Frolu, pictorialul fiind realizat, ca de fiecare dată, de fotografii Asociației Bucureștiul Meu Drag, Dan Moruzan şi Mihai Petre.

Spuneţi-mi, mai întâi, de ce aţi ales locul acesta pentru interviu.

Pentru că e o temă foarte actuală extinderea Muzeului Antipa peste Muzeul Ţăranului. Problema e că, din această dezbatere care a inflamat spiritele culturale şi, în acelaşi timp, vizionarii în dezvoltări imobiliare din Bucureşti, nu am făcut un pas înainte. Şi mie mi se pare că e un lucru pe care Bucureştiul nu l-a învăţat. Dintr-o anumită dezbatere publică, dintr-un anumit conflict, din mai multe idei ar trebui să iasă o concluzie sau măcar ceva nou. Nu avem cultura dialogului și suferim din cauza asta, de aici și incapacitatea de a ne putea defini mai clar interesul public.

Şi triunghiul muzeelor e un foarte bun exemplu. Dar, dintr-o intenţie bună, s-a ajuns la o aberaţie tragică. Lucrul care se întâmplă aici se întâmplă în multe locuri din Bucureşti. Oamenii nu au o cultură la nivel de oraş, de a dezbate şi a discuta despre soluţii. Majoritatea bucureștenilor nu-și iubesc orașul,  străinii vorbesc mult mai frumos despre oraş decât noi. Pentru că s-a pierdut o anumită relaţie, o asumare a orașului, asta vine din istoria din ultimii 60 de ani, dar şi din istoria recentă. Bucureştiul, în ultimii 20 de ani, nu a făcut ceva care să-l facă pe cetăţean să simtă că-i aparţine oraşul. Informează bucureștenii de deciziilor lor, dar nu-i consultă pentru a-și baza deciziile pe asta. Spun: eu am fost votat sa iau decizii in numele lor!  Asta vine dintr-o lipsă de maturitate in intelegerea procesului de dezvoltarea urbană. Dacă ne uităm la oraşele importante din Europa, o să vedem că şi ele au trecut prin aceste crize în care nişte ingineri de drumuri voiau să facă bulevarde peste tot, nişte dezvoltatori care ar fi construit peste monumente câte ceva care să facă bani, dezvoltatori care vor să transforme un parc urban într-o grădină interioară a dezvoltării lor urbane.

Şi hai să ne uităm la ce s-a construit în ultimii 20 de ani în Bucureşti. Spuneţi-mi o construcţie nouă de care e cineva legat emoţional. Nu există. Ceva de care să spui, când cineva în vizită la tine, că vrei i-l arăţi. Eu nu cred că cineva se duce să arate nici măcar un mall.

Care sunt lucrurile identitare într-un oraş?

Un muzeu care are ceva de spus, de pildă. Şi avem muzee care au devenit reprezentative pentru oraş, avem câteva clădiri- monumente istorice, avem străzi sau zone interesante. N-am auzit pe nimeni să spună: Domne, important pentru mine nu e o casă, important pentru Bucureşti e o zonă care are şarmul ei, chiar dacă nu are case monument istoric.

Avem Centrul Vechi acum care face un fel de pionierat. Dar sunt multe locuri în Bucureşti care au un „parfum de Bucureşti”. N-am auzit să se vrea să se păstreze Grădina Icoanei cu parfumul ăsta. Dacă vrem să-l păstrăm aşa, trebuie să vedem de ce e dat parfumul lui: de case care nu au mai mult de 3-4 etaje, de nişte grădini cu spaţiu mai mare între ele, un spaţiu verde care participă la stradă şi, în momentul ăla, spui: Zona asta trebuie să se dezvolte aşa. Dacă spui, nu mai vine un investitor şi îşi imaginează că poate să facă un P+10 şi începe o întreagă nebunie, procese cu societatea civilă. Oricum, în timp ce se luptă cu ăsta pe care nu l-a tras nimeni de mânecă să-i zică că nu poate să facă asta, că strică proprietăţile tuturor din jur, se construieşte, nu un P+10, un P+5 care nu are o arhitectură specială, dar care ocupă parcela. Pe el nu-l mai atacă nimeni şi te trezeşti cu o chestie la fel de toxică ca un P+10.

Bucureştiul trebuie să-ţi dezvoltă acest reflex de a discuta soluţii pentru că, în urbanism, nu există o soluţie ideală, mereu e un compromis. Problema e cum faci ca acel compromis să nu se facă în detrimentul comunităţii, al oraşului.

Vă dau un exemplu din propria mea experienţă. Lucrând pe un monument istoric, sunt foarte multe variante de a rezolva problema acelui monument. Vom avea unii care spun să-l faci exact cum era. Dacă eşti investitor privat, s-ar putea ca, făcându-l cum era, să realizezi că clădirea aia a fost gândită pe o funcţiune care nu mai există şi să nu poţi să o foloseşti. Ai extrema cealaltă care spune: A, e o clădire veche, vreau să fac cu totul altceva acolo, o dărâm complet şi renunţ la ea. Dacă clădirea aia veche are o valoare patrimonială , emoţională în oraş, chiar dacă e proprietatea ta, nu ai dreptul. Dacă nu există negociere între aceste extreme si nu găsim măsura optimă, intervenția este un eșec pentru toată lumea.

Aţi menţionat Centrul Vechi. Spuneaţi într-un interviu că s-a transformat într-un food court. Ce ar trebui să se schimbe ca să nu mai fie aşa?

Păi Centrul Vechi suferă de două probleme majore. Părerea arhitectului despre Centrul Vechi, dar şi povestea primei cafenele deschisă de el în zonă, după Revoluţie, o puteţi citi aici.

Dacă vă uitaţi, Centrul ăsta istoric are şi părţi bune. Şi anume, a creat acest interes pentru baruri, pub-uri de calitate. Şi Bucureştiul are ce oferi, din punct de vedere al entertainment-ului, este un oraş interesant cu locaţii diverse, cu design interesant.

Ce e bine este că, în ultimii ani, din această tensiune între societatea civilă şi Administraţie, Bucureştiul a avut foarte mult de câştigat. Culmea e că a avut de câştigat şi Administraţia, că a făcut şi nişte proiecte bune. Cel mai bun exemplu este faptul că, pe anumite zone, a început să trateze spaţiul public cu mai multă atenţie. Să refacă trotuare, să dea mai mult spaţiu pietonilor. Avem acum  un Magheru mai prietenos- sper sa se termine odată!, Calea Victoriei, care a început să meargă în direcţia asta. Avem acest plan integrat de dezvoltare, PIDU-ul care, cu mari chinuieli, să sperăm că începe să se şi vadă în oraş; undeva lucrurile au început să meargă.

Problema e că, la nivelul Administraţiei, sunt prioritare înca proiecte istorice de sertar, nu ştiu cum naiba se întâmplă, că niciun primar nu a uitat să le pună prioritare. Aici vorbim de bulevarde și mari intersecții, dar problema după mine vine tot dintr-o altă zonă. Din faptul că Bucureştiul, la nivelul oamenilor, al cetăţenilor, încă nu are nişte repere clare, asumate de care să se lege, străzi, clădiri, simboluri. Să aibă ceva. Pentru că blocul ăsta de lângă noi, acest „frigider” nu are nimic special. (n.r.arată spre clădirea BRD din spatele Muzeului Antipa)

Dar ce are Bucureştiul special, în afară de clădiri?

Oraşul nu înseamnă numai clădiri, înseamnă şi oameni şi cum să-i faci pe oamenii ăia să participe. Bucureştiul aici are mari probleme, că nu există încă acele lucruri care să-l lege pe om emoţional de oraş. Sunt lucruri doar întâmplătoare. Un lucru care leagă omul de oraş e Muzeul Ţăranului, are o comunitate a lui, ceea ce nu cred că are Muzeul Antipa. Antipa e o vedetă ca de televiziune, glamour, la modă, dar nu a reuşit să-şi pună în valoare identitatea. Acum e cool că e ca muzeele de afară, dar nu e cool pentru că e românească. Şi nu întâmplător Muzeul Ţăranului are comunitatea asta, ci pentru şi-a propus să-şi creeze comunitatea.

Noi vrem să fie ca la Viena, ca la… dar, dacă e totul ca la Viena, oricum n-o să fie Viena. Am făcut experimentul ăsta odată, cu clădiri importate din Paris, se chema Micul Paris. Eu am o teorie despre Micul Paris, eu cred că oamenii scriau atât de frumos despre Bucureşti, cronicarii, ca despre Micul Paris, nu datorită clădirilor copiate de la Paris şi făcute mai mici aici. Eu am altă teorie: şi anume că Bucureştiul avea o scară umană, o scară mult mai umană decât Parisul, care era o metropolă care încerca să epateze cu clădirile monumentale. Bucureştiul avea această scară umană foarte plăcută şi, dacă te uiţi în pozele vechi ale Bucureştiului mai cu atenţie, o să regăseşti scara asta umană. Gândiţi-vă că, la noi, marile monumente, Palatul Regal, Ateneul nu sunt nişte clădiri mari, sunt pe o scară foarte umană.

Aţi spus „avea”. Nu mai are acum scară asta umană?

Încă mai are, dar ea este agresată în fiecare zi şi părerea mea este că nu e agresată de înălţimea clădirilor, am văzut că multă lume are o obsesie cu înălţimea clădirilor. Nu asta e marea problemă, ce mă deranjează e calitatea arhitecturii. Calitatea arhitecturii este foarte proastă. Materialele care sunt puse. Din cauza asta nu avem clădiri noi de care să zicem că ne plac. Mall-urile care au venit nu au ce valoare să aducă. Cele de birouri, foarte multe dintre ele, sunt nişte copy-paste după clădiri standard: adică ai foarte multe clădiri la intrarea în Bucureşti pe care le vezi în Varşovia, Praga, Sofia, sunt companii care fac aceleaşi clădiri. Ai un loc în oraş, dar nu te las să faci ce vrei în el, nu te las să pui un frigider P+22 în el. De aici vine politica oraşului, pe care la noi nu o face nimeni. Sigur,o să auzim că nu există legislație pentru așa ceva. Dacă nu exista instrumente , creează-le.

Aţi spus, la un moment dat, că aţi plecat din Londra pentru că era un oraş atât de perfect încât nu era nevoie de dumneavoastră acolo. E bine că Bucureştiul nu-i perfect?

Da, e bine, cel puţin visezi la ce ai putea să faco în fiecare zi. Dar e şi frustrant. Dar din frustrări se schimbă. Poate că oamenii din Bucureşti nu au ajuns încă la nivelul de frustrare destul de mare ca să şi reacţioneze. Vă dau un exemplu: sunt multe locuri în Bucureşti. Sunt câteva şcoli vocaţionale, de muzică, de artă, nu poţi să te duci în şcolile astea care arată ca orice şcoală renovată de Primărie. Din punct de vedere cultural, e la nivelul de administrator de piaţă. Şcolile astea vocaţionale trebuie să fie un HUB inspiraţional pentru copii, pentru oraş. Când treci pe lângă o şcoală de muzică, să recunoşti că e una din muzică.

Ar trebui ca oraşul să aibă zone tampon, ca o prispă ce face legătura între spațiul privat și exterior. La Universitate, de exemplu, sunt câteva mii de studenți în cele două Universități și, la nivelul străzii, forfota studențească nu exista. Este o pierdere pentru oraș că nu avem un astfel de spațiu public acolo.

The Ark a funcţionat pe măsura aşteptărilor pe care le-aţi avut când l-aţi deschis?

Ne-am propus noi prea mult, cred. Pentru că, la fel, The Ark, când a fost gândit, a fost gândit ca un pivot central pentru refacerea zonei. Adică mandatul pe care l-a avut The Ark atunci când a apărut în zonă nu şi l-a dus la sfârşit. El funcţionează la nivel de oraş, pentru că a devenit un fel de -se poate, în România se poate şi altfel-. Şi, în extrema cealaltă: adică o clădire declarată în stare de colaps s-a transformat într-o clădire reprezentativă de recuperare de patrimoniu. Proiectul a fost ca aceea clădire să schimbe toată zona. Din păcate, n-am reuşit, încă! Dar, datorită Ark-ului, a apărut TUB-ul. Şi, datorită TUB-ului, a apărut PIDU-ul. De fapt, asta a şi fost succesiunea: Amsterdam, bătălia pentru Centrul Istoric, care a însemnat, de fapt, un purgatoriu şi lecţii învăţate. Cumva ne-a deschis o nouă viziune despre cum trebuie abordat oraşul. Pasul următor a fost Ark-ul, prin proiectul Rahova, mon amour, în care, de fapt, am început ca Ark-ul să aducă comunitatea împreună. Datorită Ark-ului a apărut La Bomba.

Ce a fost La Bomba?

Proiectul cu La Bomba… a fost făcut, de un grup de artişti, un centru comunitar din case evacuate. Şi undeva, din circuitul ăsta al nostru, am fost un activator, să zic aşa, pe zona asta urbană. Am învăţat şi noi foarte multe şi gândim altfel acum.

Pe care dintre ele îl consideraţi cel mai de succes?

Cel mai de succes… toate au fost de succes. Atâta timp cât lumea îşi aduce aminte cu drag de Amsterdam, şi după atâta timp de la închiderea lui…

Mai mergeţi în Centrul Vechi acum?

Mă doare când trec pe acolo. Localul pe care l-am deschis in 2001 s-a transformat într-o trattorie comercială. Au păstrat mobilierul masiv de stejar, dar au schimbat caracterul în ceva fără identitate, comercial. Noi aveam birourile la etaj şi am auzit că acum e un bar în mansardă, cu striptease. N-am avut curiozitatea să văd cum au făcut din fostul meu birou bar de striptease.

Ce este interesant este că a fost o combinaţie foarte bună între a fi, de fapt, jucător pe piaţa asta şi, în acelaşi timp, să fii arhitect şi să înţelegi, de fapt, urbanismul dintr-o altă perspectivă. Nu din perspectiva tehnică, ci din perspectiva că oraşul e un organism viu, care trebuie să-şi rezolve nişte probleme, dar problemele astea trebuie puse pe acelaşi nivel. Pietonul trebuie pus pe acelaşi loc cu maşina. Cultura și economicul sunt două lucruri esențiale. Şi mai e un lucru foarte important, şi anume că un oraş frumos e şi un oraş bogat şi invers, un oraş bogat e frumos. Dacă ştie să-şi folosească resursele inteligent. Că nu poţi să ai un oraş prosper, oricâte investiţii ai aduce, dacă oamenii nu sunt parte din tot. Aici cred eu că are Bucureştiul foarte mare nevoie de ceva nou. Are nevoie de nişte mecanisme inovative care să-i facă pe oameni să participe la procesul de dezvoltare. Pentru că dinamica urbană de calitate de aici vine.

ALTE ARTICOLE din seria de interviuri Bucureștiul Meu:

Bucureștiul lui Victor Rebengiuc    Bucureștiul lui Ioan Lascăr

Bucureștiul lui Șerban Sturdza      Bucureștiul lui Tiberiu Soare

Bucureștiul lui Horațiu Mălăele     Bucureștiul Maiei Morgenstern

Bucureştiul lui Nelu Ploieşteanu     Bucureștiul lui Nicușor Dan

Bucureştiul lui Andrei Pandele      Bucureștiul lui Lucian Boia

Bucureștiul Feliciei Filip                Bucureştiul lui Andrei Gheorghe

B