Bucureştiul lui Constantin Bălăceanu-Stolnici: Despre viaţa într-o familie nobiliară din Micul Paris

de: admin

11 iul. 2014

152 Afișari

Bucureştiul lui Constantin Bălăceanu-Stolnici: Despre viaţa într-o familie nobiliară din Micul Paris

Vă întreb mai întâi de vremea din Bucureşti, de care se plânge toată lumea perioada aceasta. Au fost verile atât de îngrozitoare aici şi în perioada copilăriei dumneavoastră?

Sigur, mereu au fost veri calde. Poate că uneori nu erau foarte calde, dar totuşi au fost calde. După cum ştiţi, tradiţia populară vorbeşte despre luna iulie drept luna cuptor. Aşa că nu mi se pare că e ceva neobişnuit. Ceea ce e mai neobişnuit este căldura iernilor, într-adevăr. Pentru că iernile erau întotdeauna mult mai friguroase şi perioadele cu zăpadă erau foarte lungi. Acolo se simte o schimbare.

Dumneavoastră aţi copilărit în casa în care ne aflăm acum? (n.r. în apropiere de Calea Victoriei)

Da. E o casă care a fost construită de străbunicul meu, Grigore Cantacuzino, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi care a rămas în familie de atunci şi până acuma. Bunicii mei, părinţii mei şi eu.

E împărţită? Că am văzut că o bucată este…

Nu, casa aceasta a avut o poveste, în timpul războiului a fost bombardată. Partea aceea, jumătatea aceea a fost distrusă şi a fost refăcută după, dar nu s-a mai refăcut casa, ci, în locul salonului care era acolo şi a camerelor, s-au făcut patru apartamente, pe care le-a luat soră-mea, le-a vândut şi şi-a păstrat unul care i-a fost confiscat când a plecat din ţară.

Aveaţi locuri de joacă în zonă?

Nu, erau la şoseaua Kiseleff, pentru că aici nu erau spaţiii verzi, dar şoseaua Kiseleff e la doi paşi şi tata ne lua cu maşina şi cu guvernanta şi ne ducea până la primul rond de pe strada Kiseleff şi acolo, în spaţiul ăla verde, ne jucam.

Spuneaţi într-un interviu că aveaţi voie să vă jucaţi şi cu copiii care aveau alt statut social…

Bineînţeles că da, doar toţi erau prieteni sau rude de-ale noastre. În general, în zona aceea, în casele acelea, erau copiii protipendadei bucureştene.

Toate casele de pe stradă sunt deosebite.

Pe strada asta, da. Dar, în toată zona asta… şi bulevardul Lascăr Catargiu are numai vile splendide şi case vechi şi, pe urmă, era tot cartierul acela unde este casa lui Brâncoveanu, casa generalului Manu, aşa zisul Parc Filipescu, care era tot al vechii boierimi.

Povesteaţi la un moment dat că aţi fost şcolit acasă, cu lecţii particulare.

Totdeauna am făcut şcoala particulară, şcoala primară am făcut-o aici, primele două clase, dar, când a venit criza economică, ne-am mutat la ţară şi, în loc să fac liceul la Piteşti, unde era liceul, făceam acasă cu un meditator.

Vi se pare mai eficientă metoda aceasta?

Cealaltă n-o ştiu. N-am învăţat la şcoală, am intrat în colectivităţi atunci când am intrat în facultate. Pâna atunci am învăţat cu sora mea şi cu meditatorii care veneau şi ne frecau foarte tare.

Mai tare decât la facultate?

Da, da, mai tare.

Perioada studenţiei aţi petrecut-o în timpul războiului.

Perioada studenţiei am făcut-o în timpul războiului, da. Începuse războiul şi am terminat-o în 48, deci se terminase războiul deja de 4 ani.

Cum era Bucureştiul în anii de student?

Era un Bucureşti normal, un Bucureşti în care viaţa se desfăşura mai departe, nu s-a simţit războiul decât începând cu ’44, când au fost bombardamentele. Până atunci, viaţa în Bucureşti era normală. Cu o excepţie. Seara trebuia să stingi luminile. Şi să intri în ceea ce se numea iluminatul de camuflaj. Străzile nu erau luminate şi maşinile aveau nişte faruri speciale, nişte fante care dădeau o lumină foarte inexistentă. Ferestrele trebuiau să fie cu perdele închise, că, dacă te prindea cu perdeaua deschisă, îţi dădea amendă.

Existau localuri studenţeşti, locuri tipice studenţilor?

Ca să vă spun drept, facultatea noastră era aşa de grea, încât nu prea ne duceam la locauluri. Era un grup din care făceam parte, ne întâlneam la mine, la fiecare dintre noi, dar la localuri n-am mers. Aşa că nu pot să vă spun povestea localurilor. Dar localurile mergeau, cinematografele funcţionau, teatrele funcţionau, sălile de concert funcţionau, restaurantele erau deschise, nu erau restricţii din punctul ăsta de vedere. Până când au început bombardamentele.

Povestiţi în cartea dumneavoastră de circulaţia rutieră din Bucureşti, de perioada în care nu existau semne de circulaţie şi toată lumea respecta reguli nescrise.

Înotodeauna au fost reguli de circulaţie. Reguli de circulaţie s-au introdus dinainte să conştientizez eu circulaţia din Bucureşti: să mergi pe dreapta, să dai prioritate, astea au existat totodeauna. Ce n-au existat, n-au existat semafoarele, erau poliţişti la intersecţii, apoi erau poliţişti cu un fel de semafor de mână, un fel de săgeată pe care o învârteau cu mâna. Şi, după aceea, mult mai târziu, au venit semafoarele electrice care au fost un progres şi care au reglementat circulaţia, atunci când fluxul de maşini era mai mare.

Credeţi că bucureştenii de astăzi ar putea să respecte reguli nescrise, cum se respectau atunci?

Erau şi reguli scrise, se dădeau şi amenzi, de la început, că automobilismul a început în România în 1906, trecuseră aproape 20 de ani, erau deja reguli de circulaţie, maşinile aveau numere de înmatriculare, poliţiştii erau cu baston, făceau ordine.

Spuneaţi totuşi că şoferii erau mai ascultători atunci. Astăzi multă lume se plânge de şoferii din Bucureşti.

Oamenii erau mai bine-crescuţi, mai politicoşi, nu era vorba numai să respecte legile de circulaţie, era vorba şi să-l respecţi pe celălalt. Mult mai ordonată era circulaţia, oamenii erau mult mai politicoşi la volan decât sunt acuma.

Unde credeţi că s-a produs declicul?

Păi nu pot să spun, că după aceea a apărut perioada în care automobilismul a dispărut practic complet, n-a rămas decât privilegiul clasei conducătoare, cu şoferi profesionişti şi, când au început din nou să existe maşini, era altă generaţie, altă cultură, trecuse valul comunist, era altă mentalitate.

Povesteaţi că şi taximetriştii erau pe-atunci foarte politicoşi şi cu o anumită educaţie.

Erau.. da, dar nici acuma nu pot să mă vait.

Multă lume se plânge de taximetriştii noştri.

Nu pot să mă vait, dar taximetriştii aveau tot interesul să fie aşa, pentru că luau bani şi aveau tot interesul să fie politicoşi. Aveau maşini frumoase, maşini elegante, erau şi cei cu birjele cu cai, care erau şi mai politicoşi şi era şi mai plăcut să mergi cu birja cu cai decât cu maşina.

Este criticat astăzi şi felul în care se construieşte în Bucureşti, clădiri moderne lângă clădiri vechi.

Eu am asistat la transformarea Bucureştiului. Erau clădirile cum e asta a mea şi cum sunt clădirile care au definit ceea ce s-a numit atunci Micul Paris, clădiri în stil eclectic, baroc, clasic. Şi a început revoluţia pe care a iniţiat-o Carol al II-lea. A apărut stilul bauhaus, s-a dărâmat tot bulevardul Brătianu, de la Piaţa Universităţii la Piaţa Romană. Atunci s-au construit blocurile astea. Într-un stil care nu era stilul vechiul Bucureşti, era stilul bauhaus pe care îl lansaseră nemţii şi pe care l-au preluat şi arhitecţii noştri.

Există o zonă din Bucureşti care să arate mai bine acum decât înainte?

Bulevardul Lascăr Catărgiu, care arată foarte frumos, unde aproape s-au conservat toate casele, cu rari excepţii. Mai există nişte străzi în care se păstrează vechiul Bucureşti. Apoi e cartierul istoric, cartierul băncilor unde sunt construcţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea , începutul secolului XX, care amintesc de arhitectura urbană franceză, pentru că noi pe aia am copiat-o şi care se mai păstrează şi astăzi.

Aveţi un loc preferat în oraş?

Am diferite locuri, îmi place aici, cartierul în care stau, care e un cartier foarte agreabil. Cu Calea Victoriei pe de-o parte, spaţiul verde realizat pe Şoseaua Kiseleff, îmi place toată Calea Victoriei, care e frumoasă. Îmi place şi cartierul istoric în care lucrez şi unde se păstrează amintiri.

Vă place Centrul Vechi?

Da, da, îmi place. Nu era cum era înainte, înainte era un spaţiu comercial, dar cu magazine, nu cu restaurante şi cafenele. Erau magazine de tot felul, cu firme colorate şi cu o populaţie heteroclită. Ţărani, militari, preoţi, oameni de cultură, oameni obişnuiţi, era o forfotă de oameni şi o circulaţie automobilistică destul de intensă. Acum e zonă pietonieră, o zonă turistică mai mult şi e bine, că e un lucru frumos.

Ce nu vă place la Bucureşti?

Toate ororile care se fac unde nu trebuie. Cum e blocul ăsta, de la capătul străzii mele… în plină Calea Victoriei, au făcut un bloc care parcă-i un caşcaval mâncat de şoareci. Şi agresiunea asta a unor construcţii moderne, care nu se armonizează deloc cu spiritul arhitecturii din Bucureşti, în cartiere unde nu-şi au locul. N-aveau decât să facă în cartierele noi. O agresiune care mi se pare că este tragică şi care se datoreşte lipsei de responsabilitate a arhitecţilor, lipsei de responsabilitate civică şi de gust a noilor îmbogăţiţi, care le fac şi corupţiei din sistemul de protecţie al Primăriei, care nu funcţionează. Există comisii care violează o anumită estetică a oraşului. Şi fac ceea ce fac.

Nu aţi vrut niciodată să plecaţi din ţară?

Nu, de ce să mă mut? Am serviciul meu aici, am prietenii mei, rudele mele, oamenii cu care colaborez. Nu m-am gândit niciodată să plec din Bucureşti. Mai ales că e un oraş agreabil.