Bucureștiul lui Carol I, prin ochii unui călător englez. Cum arăta Capitala acum 150 de ani și ce puteai să faci pe ulițele sale

09 aug. 2023
13842 afișări
Bucureștiul lui Carol I, prin ochii unui călător englez. Cum arăta Capitala acum 150 de ani și ce puteai să faci pe ulițele sale
Bucureștiul lui Carol I prin ochii unui călător englez. Cum arăta Capitala acum 150 de ani și ce puteai să faci pe ulițele sale. București 1870 de Franz Duschek

Venirea lui Carol I la conducerea noului stat român în 1866 a fost punctul de cotitură în care România începea să își schimbe condiția: din stat-tampon între valorile occidentale și cele orientale, cu aspect precar și sărăcăcios, în stat cu pretenții și aspirații europene. Și Bucureștiul se afla la punct de răscruce, în oraș răsărind clădiri impunătoare, străzi pavate și „Chaussée”-ul din nord, care însă erau contrastate de noroiul, ulițele proaste și casele sărăcăcioase. În următoarele rânduri vă prezentăm cum vedea aristocratul londonez James William Ozanne Bucureștiul de acum 150 de ani.

Orient și Occident, bogăție și sărăcie, luxul de pe Podul Mogoșoaiei și „Boue qui reste” – Bucureștiul de acum 150 de ani era un amestec de contraste și de opusuri. Cu toate acestea, orașul și țara scoteau capul în civilizația vestică, motiv pentru care pe aici au început să se perinde fel de fel de călători din țări precum Anglia, Franța sau Italia.

Bucureștiul lui Carol I prin ochii unui călător englez. Cum arăta Capitala acum 150 de ani și ce puteai să faci pe ulițele sale

Unul dintre acești călători a fost James William Ozanne, scriitor și membru al aristocrației engleze, care a venit în București în 1870, acum mai bine de 150 de ani, când a fost angajat al consulatului englez, unde a și locuit preț de trei ani, potrivit Historia. În urma călătoriei sale, pentru a prezenta lumii șederea sa, a publicat cartea „Three years in Romania” în 1878, la Londra. În carte, Ozanne a prezentat aspecte importante din lumea politică, socială dar și descrieri ale României și Bucureștiului care abia își primiseră noul rege.

Aristocratul a sosit în București în toamna anului 1870 și a fost profund dezamăgit de drumurile și condițiile pe care le-a găsit aici, fiind obișnuit cu drumurile și bulevardele pavate din Londra. În afară de bulevardele principale, restul drumurilor erau pline de mocirlă și aproape imposibil de parcurs fără să te umpli de noroi în zilele ploioase.

Drumurile deplorabile ar fi adus Capitalei „renumele” de „Beau qui reste” în rândul călătorilor străini, un joc de cuvinte care provine de la București și care se traduce prin „noroiul care rămâne”.

Un oraș frumos, dar de la distanță

Comparativ cu alte mari capitale, Bucureștiul nu oferea prea multe atracții și cam toate clădirile erau destul de noi, fără sute de ani vechime, însă Ozanne amintește de Turnul Colței, care a fost cea mai înaltă clădire din Capitală o vreme și care a fost ridicat cu ajutorul trupelor regelui suedez Carol al XIII-lea.

Când spunem că orașul e frumos de la distanță ne referim la faptul că cea mai măgulitoare priveliște ar fi putut fi văzută de peste București, fie de pe dealul Filaret, fie de pe dealul Mitropoliei, de unde puteai să vezi toate clădirile, dar mai ales cele peste 100 de biserici ale căror turle străluceau în lumina soarelui.

Totuși, zona centrului orașului l-a impresionat pe călătorul britanic, care a apreciat cafenelele și prăvăliile cele mai de vază ale Bucureștiului, dar și palatul regal, hotelurile de lux sau vechiul teatru național, care se afla la intersecția de azi dintre strada Ion Câmpineanu și Calea Victoriei și care era renumit la acea vreme pe continent pentru confort și pentru operele și balurile mascate organizate. Toate astea se găseau pe Podul Mogoșoaiei, actuala Calea Victoriei.

Între timp, pe Grand Boulevard (bulevardul Elisabeta de azi) erau Muzeul Național cu a sa colecție de 27.000 de volume și Universitatea din București. Însă cea mai populară zonă din oraș pentru lumea bună era Șoseaua (Chaussée) din capătul de nord al orașului.

La „Chaussée”, locul din București de unde zăreai Carpații și unde vedeai cea mai multă catifea și dantelă din oraș

Locul de mare promenadă – la grande promenade – era Șoseaua, zona unde venea lumea bună din oraș, unde defilau cele mai elegante cupluri și de unde vedeai munții Carpați când era cerul senin, aceștia aflându-se la aproximativ 130 km distanță.

Cum spuneam, aici vedeai cele mai bine aranjate doamne din oraș – călătorul britanic spunând că nu a văzut nicăieri atât de multă catifea, dantelă și satin. Vara, Șoseaua era plină până la refuz de trăsuri de toate mărimile. Chiar și prințul Carol și soția sa Elisabeta veneau „sur la Chaussée” cu superba lor caleașcă. În timp ce prințul era mereu elegant și sobru, prințesa ajunsese la inima locuitorilor prin bunătatea și prin zâmbetul său necontenit.

După ce coborau din caleașcă, cuplurile sau grupurile de prieteni se opreau la una dintre grădinile deschise la Șosea, unde puteau să se destindă, să se relaxeze și să stea cu orele departe de zgomotul și noroiul orașului.

Desigur, și în oraș existau grădini publice, precum vestitul Cișmigiu, dar și parcul bisericii Sfântul Gheorghe, aceste spații verzi fiind frecventate adesea de bucureșteni, mai ales în zilele libere, precum sărbătorile, când indiferent de anotimp erau pline.

Trebuie menționat că pe atunci mai toate bisericile mari din oraș aveau grădini publice deschise locuitorilor, unde se aflau de obicei mormintele oamenilor importanți din istoria bisericii respective, casele preoților și ale călugărilor, toate adăpostite de ziduri înalte și groase, pentru a le feri de ochii celor care umblau pe drumurile și ulițele din apropiere.

Dâmbovița, apă dulce…

James William Ozanne a menționat în istorisirea sa și râul Dâmbovița, care împarte orașul în două de sute de ani și care a fost martor la dezvoltarea orașului până în prezent. Ba mai mult, râul a fost o perioadă bună de timp și sursa principală de apă a bucureștenilor. Din această cauză, dar și din cauza secetei, uneori râul avea debitul foarte mic vara, în timp ce iarna temperaturile scăzute îl înghețau, astfel că sacagiii umblau în lunile reci cu lopeți sau târnăcoape ca să ajungă la apă.

La acea vreme, în 1870, Ozanne susținea că în oraș se găseau circa 25.000 de locuințe și 244.000 de locuitori, în ciuda faptului că Bucureștiul avea o suprafață mare. Densitatea mică se datora terenurilor virane dintre mahalale și a spațiilor care nu erau încă locuite. După cum se poate vedea, în 150 de ani, populația s-a înzecit, și s-a adeverit și previziunea britanicului, care susținea că în doar câțiva ani București va deveni un oraș mai frumos, care să fie mai plăcut ochiului și, înainte de toate, mai curat.

 

Cookies