ȘTIRI

Bucureștiul lui Andrei Gheorghe: „Practic, e singurul oraș al României”

B365.ro continuă seria de articole menită să vă ofere alte viziuni asupra orașului printr-un interviu cu Andrei Gheorghe, pictorialul fiind realizat, ca de fiecare dată, de fotografi ai Asociației Bucureștiul Meu Drag.

Când aţi venit în Bucureşti?

În ’96. A fost destul de neclar. Practic, în ’96, cumva voiam să plec din Constanţa. Şi varianta era Bucureştiul, unde se întâmplau o grămadă de lucruri interesante atunci. Apăruse PRO-ul, se schimba starea. Am luat maşina, am venit la Bucureşti şi am început să îmi depun CV-ul cu un demo, o casetă. Țin minte că aveam o casetă metal. Era scumpă, şmecheră. Mă duceam la ăla, îi lăsam casetă şi apoi mi-o luăm înapoi. O scoateam, era mişto… era un demo făcut bine, mixat în radio în Constanţa, totul ok.

Dar n-a fost aşa repede (bate din palme). Ba că n-aveam voce de radio, ba că nu știu ce. Dar, la un moment dat, am avut o întâlnire cu Bogdan Stratulă şi Andi Moisescu, care erau atunci la  PRO FM, Moisescu era director de programe. Și am avut eu o iniţiativă descreierată în care am zis să intru pe post să vedem ce iese. În noaptea în care am intrat, ei nu erau în Bucureşti, erau la lansarea PRO FM Braşov. Și, a două zi dimineaţa, îmi povestea Stratulă că a venit în radio şi toţi erau indignaţi… scandal, urlete, inadmisibil! Le-am zis „Voi nu observaţi că tot radioul vorbeşte despre asta?” Și aşa a început, era în ’96.

De ce erau indignaţi?

Radioul nu făcea aşa ceva în Bucureşti. În Constanţa, da, dar în Bucureşti era o discuţie amicală, călduţă, cu ascultătorul, care pe mine nu mă reprezenta şi nu-mi plăcea. Și aș fi făcut tot ce făceau toţi. Aşa că am ales varianta mai agresivă iar răspunsul a fost foarte bun.

În ce zonă aţi locuit prima dată?

Prima dată am fost în Sălăjan, apoi în Giurgiului, apoi Brezoianu, unde a fost mişto, la Foişor, pe Dacia, pe urmă în Pipera, în Drumul Taberei. Cred că am stat peste tot.

Unde v-a plăcut cel mai mult?

Peste tot mi-a plăcut. Am zone în care nu mi-a plăcut din motive raţionale, că m-a dat gazda afară; dintr-o dată a venit peste mine în casă, era noaptea, 8-9, şi aveam şi emisiune la 11. Și a trebuit în două ore să strâng tot… şi nu se închidea maşina, aveam şi un televizor, era un delir.

Acolo aveaţi televizor, deci nu de-acolo v-a fost furat.

Nu (râde), televizorul s-a furat aici (n.r. în Voluntari).

Acum stați în afara Bucureștiului.

E tot Bucureşti, stai liniştită. Dar uite şi tu ce linişte… te trezeşti dimineaţa, nu-i înghesuială, nu te baţi cu nimeni pe parcare. Țin minte că în Brezoianu era dezastru pe parcare. În fiecare dimineaţă trebuia să stau jumătate de oră să-l caut pe ăla ce parcase în faţă maşinii mele sau pe ăla cu maşina de adus carne sau alte asemenea tâmpenii. E important să ai un loc de parcare.

Cărții dumneavoastră i-ați dat titlul „Banalitatea s-a născut la oraş”. Aveați în minte Bucureştiul când l-ați ales?

Nu, era aşa, o reacţie la „Veșnicia s-a născut la sat”, nu era vorba de Bucureşti. Bucureştiul nu e un oraş banal, din contră. Orice poţi să-l numeşti, dar nu banal. Practic, Bucureştiul e singurul oraş al României. A început să se dezvolte Iaşiul, Clujul, Timişoara, dar mai au până să devină aglomerări urbane de genul Bucureştiului, cu viaţa asta a Bucureştiului, cu nebunia imprevizibilă a Bucureștiului.

Dar de underground-ul bucureştean ați zis că e cu fiţe, comparativ cu cel al Chișinăului.

Asta a fost o experienţă amuzantă. Eram în Chişinău şi îmi spune cineva: „Vrei să mergem undeva underground?” Acum, ce înseamnă underground în Bucureşti: e un bar undeva, cu fiţe, pus pe Dorobanţi, băieţi cu cămăşi albe care stau cu fete care au poşete de 3.000 de euro şi vorbesc din vârful buzelor. Acolo era pe bune. M-am trezit într-o casă dărâmată cu nişte indivizi care arătau că tipii din filmele lui Tarantino. Cumva underground-ul Chişinăului era real. (îşi îngroaşă vocea) We are undergrouuund! Bucureştiul e mai pompos, mai atent la exterior.

Asta-i bine?

Dar de ce trebuie să punem în bine sau în rău? Pentru că asta înseamnă că ne poziţionăm pe o parte sau alta a întâmplării şi atunci nu mai e corect. Pentru că poziţionarea e a noastră, nu a întâmplării. Dar, ca să răspund, sigur că e bine să fii ardiarinjat.

Aldi arinjat? Ce-i aia?

Îmbrăcat frumos. Aldi arinjat. În Europa de Est, în general, probabil din cauza foamei şi a sărăciei, suntem foarte atenţi la look, glamour, vrem maşini, vrem haine, vrem să vadă toată lumea că avem ceas de 25.000 de euro, hahahaha. Pot să-mi pun două?
Iau partea bună pentru că e bine ca oamenii să fie bine îmbrăcaţi, să fie curaţi, să se spele, asta-i bine.

Nu v-ați gândit să plecați de-aici?

Cum să nu? Toţi ne gândim să plecăm, cred că-i permanent în mintea noastră, a tuturor. Să plecăm, să trântim uşa şi, dup-aia, oamenii să ne regrete, să spună Of, mon Dieu! Vrem să plecăm din ţară, din familie, vrem să plecăm din societate… Absenţa noastră să fie resimţită, e o răzbunare plecarea. Un „Nu mă meriţi”.

Dar nu vine și din partea cealaltă regretul? Nu v-ar fi și dumneavoastră dor?

Plecarea-i crâncenă, mie mi-e foarte milă şi empatizez cu cei care pleacă afară. Eu nu pot. După o săptămâna de hotel, înnebunesc, nu mai rezist, nu mai pot. Vreau acasă, orice ar fi. Nu îţi dai seama ce înseamnă să fii expat. Îmi zicea o prietenă care, șapte luni de zile, a trăit într-un hotel. Timp în care mergea la muncă, venea acasă, bea vin şi se uita la televizor. Nu avea cu cine să iasă. Pentru că oamenii au treburile lor, casele lor. Eşti total singur, nu poţi să faci nimic. Singurătatea asta, aici, e relativ imposibilă.

Asta nu-i și rău într-un fel?

Nu, asta-i bine, că ai oameni lângă tine. Întotdeauna plecarea naşte durere, ştii? Că e un gest de rupere şi normal că te doare. E un gest ultimativ şi înseamnă că suferi. Iar suferinţa nu-i veselă.

Anastasia (n.r. fiica lui) e de acord cu asta? Ea a plecat la Milano.

(râde) Lasă-mă-n pace! Nu mai e la Milano, a plecat în Londra. Da, şi-a schimbat facultatea din Milano. Vezi ce lucruri minunate şi încântătoare… libertatea. Te duci de acasă, dai examen la Milano, îţi iei bagajele… E ca mine, care am plecat din Constanța la Bucureşti cu un bagaj şi m-am dus la cămin.
Și, acolo, să decizi după un an că schimbi facultatea şi pleci în Londra. Poate să facă orice. Aşa că la ea, probabil, o să se pună altfel întrebarea. Pe de altă parte, noi suntem cetăţeni europeni. Și avem drepturi. Iar dreptul nostru e să circulăm liberi în lume, să ne căutăm fericirea şi să nu stea peste noi organe ale statului care să ne spună cum să ne ducem viaţa. Răspundem noi de ea, noi ne-o facem.

Apropo de proiectul Anastasia, credeaţi că o să ţină atât?

Da, Gâlmeanu e foarte serios şi Anastasiei i-a plăcut. Mie mi-a plăcut.

Eraţi acolo când s-a făcut prima fotografie?

Cu siguranţă, cum să nu? Acum mult timp. Sper să continue, că e un proiect mişto. Să vedem ce iese. La un moment dat facem un timelapse, ta da da da!

În unul dintre monoloagele de la Midnight Killer, spuneați că societatea britanică crește copiii fără afecțiune și că frica dumneavoastră românească e ca, din prea multă dragoste, să handicapați copilul. Care variantă e mai rea?

Cred că a mea-i mai bună, a lor cred că-i mai rea. Dar şi a lor este un răspuns la lumea înconjurătoare. Viaţă britanicilor de azi nu se aseamănă cu cea de acum 40 de ani. Capitalismul te obligă să fii extrem de independent, pentru că altfel nu funcţionezi. Atunci, relaţiile sunt un pic mai reci. Poate nouă ni se par aşa, poate pe noi ne sperie. Dar, în acelaşi timp, mă enervează ideea că un profesor ia în braţe un copil şi apoi e sancţionat pentru harassment. Teama de atingere, teama de ţinut în braţe, teama de arătat: Uite, ăsta sunt, asta fac. Sau te iubesc. Și pun mâna pe tine, arăt asta. Dar sunt popor insular, e vânt tot timpul şi umezeală şi, atunci, dacă se ating, nu le convine, că e rece şi umed.

Păi tocmai de-aia ar trebui să se ia în braţe, dacă-i frig acolo la ei.

Îhîm, că focile.

Există posibilitatea să se ajungă şi la noi la asta?

Nu cred, gena asta latină e mai locvace, mai demonstrativă, mai tactilă.

Tot în monologul ăsta spuneaţi că îşi iau afectivitatea din tabloide. Noi nu?

Nu e nicio afecţiune în tabloidele din România. Din tabloidele din România ne luăm bârfele şi un „Uite-o şi pe proastă asta, cum s-a îmbrăcat”. Nu ia nimeni în serios tabloidul. În afară de cei care spun că a venit sfârşitul lumii odată cu apariţia manelelor. E o parte a existenţei, e dreptul nostru la bârfă. Nu mai există claca satului, aşa că e aşa, diseminată. Tabloidul nu are influenţa de care e acuzat, e un lejer, un time-out, nu iei în serios şi te amuzi cu prietenii tăi.

Acum vă ocupați de o clinică de dializă la Cluj. De ce Cluj?

Pentru că e un oraş bun, ritmul de dezvoltare al Clujului în ultimii ani e mai mare decât al Bucureştiului, pentru că e un pol care adună în jur business. Și pentru că zona se dezvoltă foarte repede. În Bucureşti, cumva piaţa era ocupată, aşa că am zis că acolo e o poartă de intrare.

Când aţi zis oraș bun, vă refereaţi şi la oameni?

Mmm…da.

Că se spune de ardeleni că-s…

Ah, enunţul mă enervează! Atât de tare mă scoate din sărite această dihotomie cretină dintre Ardeal şi restul ţării. E jenantă, asta mă enervează.

Și bucureştenii sunt mândri.

Dar n-ar fi mai bine să fii mândru pentru că eşti om? Eu sunt mândru pentru că sunt din Caracal. E o tâmpenie.

Nu ştiu dacă-i cineva mândru că-i din Caracal.

Întreabă-l pe Tucă şi-ţi va spune „Sunt mândru că sunt din Caracal!”

Chiar e mândru că-i din Caracal?

E o tâmpenie să fii mândru că eşti din Caracal, e o tâmpenie ca, în felul ăsta, să te argumentezi în relaţie cu ceilalţi. Datorită singurului fapt că undeva, cumva, te-ai născut, dintr-o totală întâmplare, dintr-o dată… de ce să nu fie mândru cineva că e din Sahara? Acolo eşti mai vajnic dacă supravieţuieşti. Sau eschimoşii mândri. Eşti mândru că eşti om, eşti un om mândru sau nu. 

Vintilă Mihăilescu spunea că replicile astea apar dintr-un complex de inferioritate.

Absolut, e complexul de supracomplex,  ca austriecii în faţă germanilor. Avem şi noi mustăţi. Iar mustăţile noastre sunt mai mari decât ale voastre. Sau disperarea românilor de a se găsi undeva într-un top. Suntem cei mai. Cei mai mari bandiţi, cei mai mari hoţi. Nu-i chiar aşa.

Să ştiţi că se citesc foarte bine topurile.

Da, da, top five. Să facem la interviu: Uluitor ce a zis Andrei Gheorghe, intră şi vei vedea! Îngrozitor răspunsul pe care l-a dat (râde).

Top cinci răspunsuri.

Top cinci comentarii oriiiibile ale controversatului om de presă.

Ce vă enervează la Bucureşti?

Totul, orice, orice. Cel mai tare că sunt singurul, când merg cu maşină, întotdeauna, sunt singurul şofer normal, toţi ceilalţi sunt distruşi, toţi, absolut toţi. Și eu sunt singurul care merg normal şi nimeni nu vede. Și nimeni nu-mi face o statuie şi nu se opreşte circulaţia. Opriţi-vă! Vine Gheorghe! Da, asta-i senzaţia. Că ceilalţi sunt nebuni şi tu eşti singurul rămas în această circulaţie descreierată.

Asta-i doar în Capitală?

Întotdeauna, când conduci, tu eşti Darwin şi ceilalţi sunt maimuţe. Dacă e un oraş cu doi şoferi, fiecare va zice „eu respect, eu merg bine”. Mă rog, avem tendinţa de a ne vedea aşa. Aş fi curios, dacă s-ar face un studiu, de ce omul la volan are mania asta de a-i vedea pe toţi ceilalţi descreieraţi şi pe el rafinat.

Referitor la altă problemă a orașului, aţi avut o postare pe Facebook despre maidanezi, dar nu era clar unde vă situați.

Bine, hai să-ţi explic. Cel în care spuneam că îmi plac câinii, da-mi plac şi pietrele. Dacă sare un câine la copiii mei, dacă sare și un câine de-al meu la copilul meu, îl omor.

Soluţia pe care au găsit-o acum e bună?

Nu, aia nu e o soluţie. De fapt, nu e niciun fel de… care-i soluţia? Te întreb eu pe tine.

Ei zic că o să îi...

Ei zic. Că o să. Asta nu-i o soluţie, astea-s promisiuni.

Chiar azi e programată o promisiune de-a lui Oprescu despre asta.

Și vor răsări autostrăzi! A vorbit Oprescu, se sperie maidanezii! Sorine, nu-mi da la ficat!
Nu se va face. În fond, câinii nu sunt vinovaţi, câinii sunt produsul omului. Omul i-a produs, omul i-a făcut. Omul i-a aşezat acolo. Faptul că s-a întâmplat o tragedie… nu se pune întrebarea al cui e animalul, al cui e terenul, nu, începe aşa un delir. Dar, ca de obicei, eşti în minoritate, mintea lucidă, raţională, e în minoritate faţă de zgomotul general. Și poate te ascultă cineva după ce s-a întâmplat.

Dar, ca să întoarcem foaia, ce vă place la București?

Multe. E super oraş, e oraş. De fiecare dată când mă duc undeva şi mi se spune pe un ton: „Vai, dar cum puteţi să trăiţi acolo? întreb „Dar cum puteţi voi să trăiţi aici?”.
Vineri dimineaţa, în Sibiu, beam o cafea în hotel. Pe o trecere, oameni… încet, mergând fără nicio grabă, fără niciun stres… Mie-mi place aglomeraţia, îmi place în Bucureşti și îmi place că, într-o singură seară, poți să mergi și la miting, la Antipa, vezi concerte, Operetă, ai mereu ce face, te duci la Arenă, te duci la cârciumă, sunt case în București în care se întâmplă petreceri cum n-ai visat. E un oraş viu, frumos. Nu vedem că e frumos că alergăm nervoşi, dar am mers în ultimele zile cu şofer, pe scaunul din dreapta. Descoperi oraşul, pentru că altfel te uiţi în jurul volanului şi, înjurând, nu vezi clădirile. Centrul e minunat, s-a reparat, s-a construit. E foarte frumos. Du-te de la aeroport spre centru şi spune-mi ce vezi.

Deci, ca să ne placă Bucureştiul, trebuie să stăm pe scaunul din dreapta.

Da, aşa e. Sau să umbli şi să vezi, treci pe lângă lucruri minunate… am stat odată juma’ de an şi, vizavi de mine, era o poartă de fier, art nouveau, pe care n-o observasem. Am conştientizat-o doar când am stat în faţa ei, că așteptam pe cineva. Era o minunăţie, trebuie să fii atent, să te uiţi. Inclusiv oamenii demenţi care strigă pe stradă, câinii, obrăznicia bucureşteanului, care urlă de pe vârful buzelor „Ce, mă, eşti şmecher?” E reconfortantă. E un oraş în care se întâmplă într-o zi ce se întâmplă în alte oraşe ale României într-o lună.


ALTE ARTICOLE din seria Bucureștiul Meu:

Bucureștiul lui Victor Rebengiuc    Bucureștiul lui Ioan Lascăr

                


Bucureștiul lui Șerban Sturdza      Bucureștiul lui Tiberiu Soare

                tib

Bucureștiul lui Horațiu Mălăele     Bucureștiul Maiei Morgenstern

malaele                 

Bucureştiul lui Nelu Ploieşteanu     Bucureștiul lui Nicușor Dan

                

Bucureştiul lui Andrei Pandele      Bucureștiul lui Lucian Boia

                

Bucureștiul Feliciei Filip                  Bucureştiul lui Teodor Frolu

                

   

              

 


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button