ȘTIRI

Bucureştiul Irinei Margareta Nistor: „Nu ştim să ne iubim oraşul”

Vă întreb mai întâi de casa în care suntem. Am înțeles că locuiți din copilărie aici.

De când m-am născut, da. E anterioară nașterii mele. E o casă care a fost făcută în 1939, în același an cu „Pe Aripile Vântului” și „Vrăjitorul din Oz”. Casa e făcută de două arhitecte, de bunicii mei din partea mamei, bunicul, bunica şi străbunicul. Când au făcut-o ei, pe aici se termina orașul. Puțin mai încolo era Bariera Vergului. Pe atunci, nu era prea bine să fii la marginea orașului, între timp suntem relativ central.

Ca stil, e o vilă florentină, dar pe interior e ca cele englezești. Sus sunt trei dormitoare, iar jos e o sufragerie și un salonaș, în care suntem noi. Era construită strict pentru o familie cu un copil. Ei, pe parcurs am stat mai mulţi. Pe vremea comuniștilor ne-au mai băgat și niște chiriași, bineînțeles. Am avut mare noroc că nu ne-au naționalizat-o și nici nu ne-au luat-o de tot. Am avut mare noroc şi că a crăpat Nea’ Nicu, că în șase luni ar fi fost o parcare aici.

 

Am văzut că aveţi pus un semn că nu e de vânzare…

Da, pentru că, la un moment dat, sunau non-stop să mă întrebe dacă e de vânzare, pentru că s-au vândut multe case de jur- împrejur și tenta așa… mă rog, arată mai altfel decât alelalte, e îmbrăcată în viță, ce mie mi-e foarte drag, chiar dacă asta mai enervează pe vecini.

Atunci am mers la Roşia Montană și acolo aveau anunțul ăsta „Această proprietate NU este de vânzare”. Și am zis: Ce bine mi-ar prinde mie, iar eu au zis: Nu-i nimic, vă dăm noi unul. Partea nostimă e că, în România, cu cititul mai încet și mulți nu văd „NU-ul” și sună crezând că e de vânzare. Mai e un anunț pe ușă care scrie că această proprietate e păzită de pisici. Nu e decât una, dar folosim pluralul că are multiple personalități.

Dar aveți și-un câine periculos.

Da, e o cățelușă pe care o cheamă Haca și este o cățelușă care a fost abondonată și am recuperat-o dintr-un parc. 

Zona în care locuiţi (n.r. Vatra Luminoasă) cât de mult s-a schimbat din copilărie?

Destul de mult, mă amuză că, în continuare, eu visez așa cum era când eram copil. Era un cinema, firește, era cinema Munca. Îmi povesteau ai mei că, la început, chiar între spectacole, era și un fel de moment de-ăsta, ca de revistă, și erau niște actori care stăteau în spatele casei noastre.

S-a schimbat în sensul că s-a construit foarte mult, s-au înălțat foarte multe. Nu erau blocurile de vizavi, asta a fost nebunia lui Nea’ Nicu. Noi am scăpat. E adevărat că, vizavi, nu erau case la fel de multe ca aici, frumoase, erau și multe case mai mici, dar au fost câteva bune fărâmate.

Spuneați de cinematograful de lângă. Credeți că a avut o influență asupra carierei alese ulterior?

Nu mergeam foarte des la el, mergeam numai să vedem în reluare filmul, că la premieră mergeam la Sala Palatului. Aici mergeam când voiam să vedem a doua oară un film.  Dar pentru mine conotează cu ceva destul de straniu, cu filmele de groază. 

Bucureştiul cum e prezentat în filmele româneşti?

Cred că e foarte puțin prezentat, cel mai bine prezentat e cimitirul Bellu. E adevărat, el e ca un muzeu în sine și se pretează la așa ceva, dar, în afară de filmele documentare și documentarul remarcabil al lui Radu Gabrea, despre Bucureștiul de la începutul secolului trecut, foarte puțin am văzut să fie prezentat cu dragoste și să fie suficient de sentimental și de exact.

A avut și el o lungă perioadă în care nu apărea prin filme, în afară de nelipsitele blocuri, interiorele astea care seamănă toate între ele. Unde se stă veșnic prin bucătărie și se mănâncă, și se deschide o conservă, și nu se pune în farfurie, se pune într-o farfurie în care pui și felul doi, se soarbe ciorba, se mușcă din pâine… în toate filmele românești se muşcă din pâine. Toate lucrurile care nu se fac.

Credeți că, în viitorul apropiat, o să aibă un film care să-l omagieze? Cum are Parisul, de pildă?

Nu, și cred că ar fi păcat, pentru că nu e chiar Paris, dar sigur că ar fi fost binevenită și o poveste cu Bucureștiul, că sunt suficiente locuri. Nu a fost îndeajuns exploatat Eliade, acolo poți oricând să găsești ceva- și spectaculos, și original, și pentru străini, și pentru toată lumea. Sunt clădiri pe care le știm și nu sunt folosite în filme. Sunt aceleași clădiri care apar în toate filmele. Sigur, de când ne-am șmecherit și costă și să respiri pe stradă, zic că „Mamă, câți bani mi-or lua să filmez acolo!”. 

Credeți că e suficient de iubit orașul, încât să i se facă un film?

Nu, nu cred că e destul de iubit, dar, în general, cred că, la capitolul ăsta, stăm destul de prost. Nu cred că știm să iubim suficient. Dacă mă raportez exclusiv la scenarii, ne dăm seama că nu știm să ne iubim suficient orașul.

De ce?

Pentru că e o chestie de cum ești învățat și nimeni nu se gândește că, în momentul în care nu ești învățat să iubești, n-ai să fi iubit mai târziu. Așa și cu orașul. Nici orașul nu te iubeşte, dacă tu nu-l iubești. 

Ce nu vă place la oraș?

Nu îmi place Casa Poporului și o să continui să-i spun așa, mi se pare un kitsch absolut, mai îngrozitor la exterior decât la interior. Și mi se pare că n-are ce căuta în orașul ăsta. Probabil o să spun același lucru și despre Catedrala aia, speram că n-o să o apuc.

Şi în afară de Casa Poporului?

Casa Scânteii, am ceva cu Casele. În afara de casa mea… îmi place Casa cu Lei, la nebunie, Casa Enescu, dar Casa Scânteii… chiar erau niște proiecte după Revoluție, s-o acopere. A rămas bine-mersi acolo, plus că, fiind solidă, probabil niciun război n-o s-o dea jos.  

Referitor la casa  dumneavoastră, nu v-aţi gândit niciodată să vă mutaţi?

Nu, niciodată, întotodeauna am fost disperată să rămân aici. Şi ne tot uitam pe planurile astea, când apăreau, să fim siguri că o să rămână casa. Nu mi-aş dori să mă mut din casa mea. Chiar de curând, a fost o emisiune la francezi şi era cineva extrem de longeviv, care trăise 100 de ani în aceeaşi casă. Nu cred că o să trăiesc 100 de ani, dar aş vrea să rămân în casa asta.

Când aud pe cineva care spune că se mută, mi se pare foarte complicat. Nici măcar să emigrez nu m-ar tenta. Am încercat să mi-o fac de aşa natură încât să mă simt foarte bine aici, să fie altfel. Plus că eu sunt ceea ce se cheamă agorafobă. La orice cinematograf, sau teatru, sau concert aş merge, vreau să stau la capăt de rând, pe principiul că nu sunt claustrofobă, ci agorafobă, nu suport foarte multă lume. Într-un bloc, pentru mine, ar fi cel mai mare blestem. Nu funcţionez bine cu oamenii. În mod suprinzător, m-aş simţi foarte bine dacă nu ar trebui să ies din casă.

Dar sunteţi foarte sociabilă.

E o aparenţă, doar o aparenţă, oamenii vin spre mine, nu mă duc eu spre ei. Sunt o persoană timidă şi nu.

Nici din ţară nu aţi vrut să plecaţi?

Ba da, am avut chiar şi actele depuse, dar într-o oarecare inconştienţă. Bine, până în ’90 visam mereu cum ar fi. Cred, că la un moment dat, am plecat în Polonia şi se trecea prin Ungaria şi mă gândeam cum ar fi să fug din trenul ăla, era prin ’88. Una e să te gândeşti şi alta e să faci nişte lucruri foarte practice. Iar, după aia, în ’90, am avut actele depuse la Paris, să rămân acolo. Acum îmi dau seama că nu cred că m-aş fi adaptat. Le-am depus şi a fost… se ştie povestea, a fost un marş în Bucureşti, l-am văzut pe CNN, era un marş al tăcerii pentru Marian Munteanu. Şi am zis: E un popor minunat, eu mă întorc acasă. Au fost momente în care am descoperit contrariul, dar au fost şi momente în care mi-a venit să spun… mă bucur că m-am întors acasă.

Când vă enervează Bucureştiul?

Când se blochează circulaţia, când zăpada nu e strânsă când trebuie. Până când se face primăvară, se face jeg… atunci mă deranjează. Aş vrea să fie foarte curat şi nu îmi place când sunt străzile pline, eu stând aproape de stadion… aud cum se urlă, se înjură, se aruncă cu sticle, asta nu îmi place. Atunci aş vrea să fie ca în „Vrăjitorul de Oz”, să-mi iau casa şi să mă mut până trece.

Dacă aţi putea, unde aţi muta-o? În ce oraş?

Într-un oraş… în Noua Zeelandă, în Auckland. Acolo mi-a plăcut foarte tare.

Ce vă place la Bucureşti?

Îmi place Bucureştiul interbelic şi aş fi vrut să trăiesc atunci, îmi place la nebunie Ateneul. Am făcut un tur foarte frumos, sunt nişte tineri care fac un tur de oraş pe jos, „Cu bastonul prin Bucureşti” se cheamă şi merg de la Ateneu până la Tribunal. Şi e plăcut, pentru că altfel nu am timp să fac treaba asta. Am făcut de curând un tur de oraş şi cu autobuzul turistic, am zis că nu se poate, am fost în toate ţările cu autobuzul turistic, trebuie să-l fac şi pe ăsta. Eram cu o prietenă de la Londra şi a fost nostim pentru că îţi dă să asculţi, dar există un decalaj teribil. Spune că pe dreapta aveţi Muzeul Antipa şi tu eşti încă la Arcul… nu, dacă ai fi la Arcul de Triumf ar fi bine, eşti la Casa Scânteii.

Când am fost studentă, am fost ghid şi mi-ar fi făcut plăcere să completez ce se spunea acolo. Mi-am dat seama că duc lipsa chestia ăsteia, pentru că eu ştiu mult mai multe, ştiu poveşti despre diverse case, ce s-a întâmplat acolo. Mi-ar fi plăcut să fie mai profund turul, pentru că, atunci când ne-am întors şi am ajuns la Observatorul Astronic, care între timp e închis şi în paragină, nu l-am mai văzut printre copaci.

Dar cred că m-aş învârti mai ales în zona cu parcurile, asta mi-a plăcut teribil. Mi-am adus aminte din copilărie; noi n-am avut maşină niciodată, mergeam la Herăstrău pe jos, în fiecare an, când apăreau trandafirii. Când i-am văzut din maşina asta, cât de frumos se vedeau… şi frontispiciul de la Casa Filmului, Cinema Studio, m-am gândit că mi-am descoperit oraşul. De-aia mi s-a părut frumos că aţi venit chiar după ce l-am văzut. 

 

ALTE ARTICOLE din seria de interviuri Bucureștiul Meu:

Bucureștiul lui Victor Rebengiuc    Bucureștiul lui Ioan Lascăr

                

Bucureștiul lui Șerban Sturdza      Bucureștiul lui Tiberiu Soare

                tib

Bucureștiul lui Horațiu Mălăele     Bucureștiul Maiei Morgenstern

malaele                 

Bucureştiul lui Nelu Ploieşteanu     Bucureștiul lui Nicușor Dan

                

Bucureştiul lui Andrei Pandele      Bucureștiul lui Lucian Boia

                

Bucureștiul Feliciei Filip                Bucureştiul lui Andrei Gheorghe

               

Bucureştiul lui Teodor Frolu

 



Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button