Bucureștiul, cum nu l-ai mai văzut. Cu lux și mahalale, cu mușterii, jupâni de la han, neguțătorii, chivuțe, circarii și birjari | FOTO DOCUMENT

Astăzi este floare la ureche să faci poze cu smartphone-ul în București și să le pui pe facebook, dar până nu chiar atât de mult timp au fost bucureșteni care n-au avut niciodată acasă o fotografie cu ei. Niciun selfie. Au trăit netrași în poză, fără să rămână nicio umbră de amintire din ei. Numai ideea de a merge la fotograf era considerată a fi un eveniment de importanță majoră în viață. Astăzi, la “Senzația Bucureștiului de altădată”, o rubrică dedicată celor mai speciali oameni / întâmplări din orașul vechi, vine Nicolae Ionescu, primul fotojurnalist din Micul Paris. Cronicarul celor simpli, cel care a imortalizat crevasa dintre Micul Paris chic și mahalaua noastră cea de toate zilele.

Mușteriul, jupânul de la han, muscalii, neguțătorii evrei, armeni, germani, chivuțele, circarii, servitoarele, vânzătorii de limonadă, florăresele, birjarii, țăranii cu căciuli de miel și opinci, veniți în marele oraș să câștige o pâine, ei sunt eroii fotografului Nicolae Ionescu (1903-1974).

În instantaneele lui Nicolae Ionescu vezi lumea bucureșteană așa cum era ea, periferia nefardată, fără luminițe de Crăciun. N-a fotografiat regi, moșieri, generali cu mustața ferchezuită, ci mai mult oameni de rând, analfabeți, cei mai mulți dintre ei, și mult timp, nici măcar cu drept de vot. Îi vezi și azi cum erau atunci. Cum erau îmbrăcați, ce griji purtau pe chip, ce necazuri și ce bucurii. Afli cum arătau străzile, clădirile, cum se desfașura viața. O poză chiar face cât o mie de vorbe și rămâne ca o dovadă peste timp care contrazice mitul și mirajul Micului Paris.

București, orașul contrastelor, capitala mahalalelor

În ce oraș a trăit Nicolae Ionescu și cine a fost acest artist care știa să privească Bucureștiul? A trăit în orașul contrastelor, în capitala mahalalelor. În centru aveai strălucirea supremă, cu luminile cinematografelor de pe Bulevardul Elisabeta, cu Calea Victoriei, cu marile edificii publice, cu Palatul Telefoanelor despre care am scris aici. Dar, dacă te duceai pe Moșilor, în Bazarul de pe Griviței, dacă intrai în Hanul “Gura Lupului” descopereai un alt București, “Bucureștiul profund”, cum e vorba la modă azi.

“Imaginile transmit privitorului vibrații, stări de spirit, dialoghează cu el, trăiesc, și încă frenetic; Au dreptul la viață”

Nicolae Ionescu a surprins contrastele, a strâns “fotografii tematice, documentare și, fără exagerare, istorice (….). Lucru extraordinar, imaginile transmit privitorului vibrații, stări de spirit, dialoghează cu el, trăiesc, și încă frenetic. Au dreptul la viață!”, din “Nicolae Ionescu, Bucureștiul de altădată”, cu o prefață de Emanuel Bădescu și Iulian Voicu, Editura Alcor, Edimpex S.R.L.

Nicolae Ionescu, un artist fascinat de cinematograf, de “miracolul mișcării proiectate pe pânza albă”

Nicolae Ionescu s-a născut într-o familie modestă în ziua de 1 noiembrie, anul 1903. Mama lui venise din Bucovina, tatăl era tehnician la Uzina de Gaz de pe Bulevardul Neatârnării. A rămas orfan de tată, a învățat la Școala Enachita Văcărescu, ctitorită de Alexandru Ioan Cuza în anul 1864 și cunoscută sub numele de “Maidanul Dulapului”. Era copil când a descoperit cinematograful Odeon, unde pe atunci, în anul 1913, filmele erau proiectate într-o baracă. A rămas toată viața fascinat de “miracolul mișcării proiectate pe pânza albă”, cum avea să mărturisească mai târziu. Primul război mondial l-a oprit de la a mai merge la școală, așa că s-a angajat ucenic la Editura Fortuna.

“Din cei 30 de bani pe care mi-i dădea mama, învățasem să mănânc cu numai cu 15 (5 bani resturi de mezeluri și 10 bani pâine), iar cu restul de 15 bani cumpărăm numere vechi din Biblioteca pentru toți ”

Nicolae Ionescu: “Iarna celui de-al doilea an de război, cu geruri și zăpezi mari, a fost un adevărat coșmar. Nici acasă nu aveam lemne și nici la atelier. Ne înghețau mâinile pe vingalac, iar litera se lipea de piele când o culegeam. Acasă, biata mama mergea la lucru cu ziua și numai când găsea un om milostiv, venea cu câte două-trei bucăți de lemne; și acelea constituiau căldura noastră. În tot timpul citeam foarte mult. Din cei 30 de bani pe care mi-i dădea mama, învățasem să mănânc numai cu 15 (5 bani resturi de mezeluri și 10 bani pâine), iar cu restul de 15 bani cumpărăm numere vechi din Biblioteca pentru toți”.

În anul Marii Uniri, 1918, îl aflăm pe Nicolae Ionescu în serviciul de zețar. Lucrează la Tipografia Minerva a Ordinului Masonic Român, dar pentru că nu înțelege idiș, pleacă. Obține un post la “Cultura Națională”, cea mai modernă tipografie din sud-estul Europei, construită de Aristide Blank pe Calea Șerban Vodă. În anul 1922 se înscrie la Liceul Sfântul Sava la cursuri serale, pe care le absolvă peste doi ani.

“Aveam un manual german de fotografie și fotografia era acum marea mea pasiune”

Învață singur limbile franceză și germană, pleacă în armata în anul 1925, unde continuă să facă fotografii. Nicolae Ionescu: “Din mai 1925 și până în toamnă, am lucrat numai fotografii militare cu un aparat personal, primul aparat de mare clasă pe care izbutisem să mi-l cumpăr. La înapoiere în București, am început să fac acasă încercări pentru a obține fotografii în culori pe cale mecanică. Încercările mele au dat oarecari rezultate, dar reveneau prea scump”.

“Din dota nevestii mi-am cumpărat aparate perfecționate, mi-am instalat laborator cu electricitate și alte îmbunătățiri”

Marele vis al lui Nicolae Ionescu era să deschidă la București un muzeu al fotografiei, așa că în vara anului 1927 călătorește prin toată România ca să strângă material. În anul 1928 se însoară cu Constanța, fiica unui pensionar ceferist. “Din dota nevestii mi-am cumpărat aparate perfecționate, mi-am instalat laborator cu electricitate și alte îmbunătățiri”. Ajunge și în Franța, lucrează două luni la Lyon, la “Uzinele Lumieres”, apoi devine operator ucenic la Pathe Nathan. În anul 1937 pune bazele unei colecții, Enciclopedia Fotografică Română, iar în 1945 fondează editura cu același nume.

Nicolae Ionescu a lucrat puțin și în Franța, la Uzinele Lumieres

În anul 1948, Nicolae Ionescu este numit profesor la Scoala Tehnică de Arte Grafice de pe strada Anton Pann. A fost învinuit de “fascism”, a fost anchetat, apoi pus să fotografieze “construcția mărețului socialism” la “Actualitatea în imagini”. În anii ’50 lucrează la revista Flacăra, iar între anii 1956-1962 este fotograf la Institutul de Istorie a Artei, angajat de profesorul George Oprescu. După pensionare, transferă o parte din fotografii la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Se stinge în anul 1974, fără să lase în urma nicio fotografie cu el, doar fotografia de la nuntă. Pur și simplu nu i s-a părut important.

În curând, vă poftesc să descoperiți și fotografiile lui A. Gh. Ebner, fiul, și Alfons Ebner, tatăl, documente vizuale care fac parte din patrimoniul Muzeului Municipiului București. Austriecii Ebner erau faimoși în epocă și aveau atelier pe strada Apolodor, la numărul 5, apoi pe Pitar Moș. Grozave poze au mai făcut și ei. Mulțumesc pentru informații și fotografii Editurii Alcor, Edimpex S.R.L, cea care a publicat volumul “Nicolae Ionescu, Bucureștiul de altădată”, cu o prefață de Emanuel Bădescu și Iulian Voicu. Un album de fotografii care cu greu mai poate fi găsit la anticarii Bucureștiului.