București, frumusețe, iubire – niște baliverne

15 nov. 2021
173 Afișari
București, frumusețe, iubire - niște baliverne
Bucureștiul. Rahați de câine și orientare turistică

Frumusețea e a lui Dumnezeu. Deci, prostiile și mitologiile pe care le spunem cu cât de mult iubim Bucureștiul n-au legătură nici cu ce trăim, nici cu ce credem, nici cu ce fumăm, nici cu ce iubim. Dumnezeu dă și el un pic de roșu-n obraji orașelor și oamenilor lor, dar mai mult nu poate. 

Dumnezeu a dat cu culoare și-n obrajii Bucureștiului. Dar, ce să faci? Mai presus de București, sunt oamenii, pardon investitorii, primarii și funcționarii, vandalii de la margine, papagalii aciuați de la țară. 

Croit în grabă și prost, istoric vorbind, iată Bucureștiul astăzi, rămas la meteahna aia veche, mereu furat de vreo pricină sau alta. Între psihologia omului și cea unui oraș nu-i mare diferență. Este un schimb de nevroze de te miri ce o fi.

„Dumnezeu a dat cu culoare și-n obrajii Bucureștiului”
„Dumnezeu a dat cu culoare și-n obrajii Bucureștiului”

„Cotețul Bucureștiului e un etern șantier”

Când omul n-are coloană vertebrală, este ciupit, lovit, halit de te miri cine. E un câine de pripas în propriul coteț. Cotețul Bucureștiului este un etern și imens șantier, de zici că uite azi-mâine e gata Bucureștiul și putem și noi locui în el. Nici gând! 

O neliniște, un ambâț, un haos. Se trag țevi, se sparg țevi, se plantează copaci, se taie copaci, se toarnă asfalt, se găurește beton, se scot tramvaie, se taie fire, se sudează, se pun garduri, se ridică blocuri, se construiesc case, se face o încropeală, se face câte un bloc urât și încă unul, se despart, se separă, se zdrăngăne, se divizează, se scindează, se despică, se sudează, se lasă totul abandonat. 

Ceea ce urâțește este abandonul. Ochiul nostru nu vede Bucureștiul, ci abandonul lui. Te trezești cu o casă abandonată, cu un șanț uitat, cu niște “biscuiți” – pavaj desfăcuți, cu garduri juma vopsite, mai mult ruginite. 

București, un oraș cu sindromul orfanului

Așează-te în față la Unirea, de exemplu, și vezi tu abandon. Nu cârpe, hârtii, țigări pe pavaj, nu. Asta-i viață. Se ia pe făraș. Se spală c-un mop. Moarte e felul în care arată clădirea aia ucigașă, cum sare pavajul din teren și te-mproașcă de dimineață până seară. Vezi apoi hâda hală a Unirii uitată de vreo 40 de ani tot așa cum a făcut-o mă-sa. Ia-o pe mucedele străzi de vis-a-vis, unde stau claie peste grămadă munți de gunoaie și ziduri uitate și abandonate. Cam așa arată în zone mari tot Bucureștiul. 

Neliniștea orașului nu duce neapărat la refacere, reconsiderare, reinterpretare ci la abandon. Un abandon muced, teritoriu al vârcolacilor, nu al oamenilor. Primăria, da, nu prea aplică legile, dar mai ales oamenii nu sfințesc locul. 

Se apucă de ceva și lasă de izbeliște. Colțuri, abandonuri de astea, zgomote neîntrerupte, toate se răzbună, fac urâtul Bucureștiului. Da, pot iubi Bucureștiul, cu toate defectele. 

Pot să mi închipui ce frumos se plimba Eliade pe Mântuleasa, ce amor a făcut Eminescu cu Veronica Micle pe lângă Gara de Nord. Dar dragostea asta și mitologia asta au nevoie de un pic de trezire, ca să nu pici în cap, într-o groapă, într-un șanț, să nu te calce o mașină, să nu te polueze vreun zănatic cu un scuipat, să nu te sudeze investitorul de vis-a-vis în scara blocului, să nu te îngroape în noroi trecutul, care mereu și mereu a fost așa. 

Orașul abandonat este orașul vigilenței. Dacă nu-i dai în cap Bucureștiului, îți dă el ție. Mamă, și când dă o ploaie… mamă și când se topește zăpada, tată, să te ții.

Cookies