București, 2001 | Cum un card magnetic a devenit șeful nevăzut al autobuzelor expres și ne-a învățat răbdarea

Prin 2001, în București s-a încercat un mic salt în viitor. Pe liniile de autobuz expres, biletul de hârtie începea să dispară, iar în locul lui apărea cardul magnetic. Pentru unii părea ceva modern, aproape occidental. Pentru alții, mai ales după primele încercări, era clar că urmează o perioadă… interesantă.

Până atunci, pentru unii călători, lucrurile erau simple. Aveau bilet, îl compostau și gata. Nu te judeca nimeni, nu te refuza nimeni. Dintr-odată, trebuia să interacționezi cu un aparat care, în mod surprinzător, părea să aibă opinii.

Prima întâlnire cu validatorul a fost cruntă pentru mulți

Mulți oameni se urcau în autobuz cu încredere, cu acel „card” pregătit. Îl băgau în aparat și se așteptau la ceva bun, sau la o formalitate, cum era pe alte vremuri. Uneori chiar era. Alteori, însă, începea un mic moment de tensiune. Îl mai încercau o dată. Îl întorceau. Îl mișcau încet. Apoi mai repede. Îl apropiau din nou, cu mai multă atenție, ca și cum diferența ar fi stat într-un gest minuscul.

În spate, lumea aștepta. Simțea privirile. Validatorul, în schimb, rămânea calm și complet neimpresionat. Nu, nu e o invenție, e o poveste la care am râs (rușine mie!), dar a fost spusă atât de autentic de cineva care îmi spune multe. De exemplu, validarea (cică) dura una sau două secunde. În practică, dura cât avea chef sistemul să colaboreze. În caz că se întâmpla.

Cardul de autobuz ținea minte, până nu mai ținea

Cardul magnetic nu era tocmai cel mai robust (sau fiabil sau orice alte sinonime mai găsim) obiect. Banda de pe noua cartelă se zgâria ușor și se deteriora fără să faci prea mult efort. Dacă țineai biletul în buzunar cu cheile, era deja în pericol. Dacă era frig afară, șansele scădeau mai tare. Dacă era cald… nu, nici atunci nu era sigur. Bine că nu aveam telefoane d-astea noi, că și acum se demagnetizează lucruri dacă le ții în carcasa telefonului. Și, doamne, cât îmi place să zic asta: „ca și atunci, ca și acum”… La un moment dat, oamenii care îmi povesteau nu mai știu dacă problema era la călători, la aparat, la ceilalți. Probabil la toate trei, dar niciodată în mod egal.

Dacă ar fi să dau sfaturi, întrebați-vă bătrânii și ascultați-le toate poveștile! Sigur găsiți comori orinunde, la transportul în comun care ar fi fost STB, ITB, RATB. Pe undeva p-acolo

De la „mai încearcă o dată” la „nici nu mai simți”

Nu doar în autobuz se simțea schimbarea. La centrele de reîncărcare se formau cozi, iar oamenii încercau să înțeleagă cum funcționează sistemul. Câte călătorii să-și pună, cât rezistă cardul, dacă merită sau nu. Oricum, era o perioadă în care toată lumea învăța din mers. Nu exista experiență, nu existau „trucuri”. Fiecare descoperea pe cont propriu cum să „se înțeleagă” cu tehnologia.

Privind lucrurile azi, diferența e uriașă. Cardurile actuale nu mai au nimic din fragilitatea celor de atunci. Nu mai trebuie să le potrivești, nu mai contează cum le ții. Le apropii și atât. În mai puțin de o secundă, totul e rezolvat. Și dacă l-ai pierdut, „aia e”, faci altul, nu te-ntreabă nimeni de sănătate, dar nici nu-ți convine că trebuie să plătești plasticul ăla ordinar din nou. Dar nu uitați să plătiți, oameni buni!

Dar pe atunci nu era așa. În 2001, fiecare validare avea o doză de incertitudine. Azi poți plăti cu telefonul, cu cardul bancar, doar să plătești. Nu e doar o diferență de tehnologie, e o diferență de stare. Atunci erai atent, implicat, uneori ușor stresat. Acum, e doar un gest automat de a da măcar un SMS și a-ți plăti călătoria. Simplu, nu?

O revoluție mică, dar foarte, foarte memorabilă

Chiar și cu toate imperfecțiunile lui, sistemul din 2001 a fost începutul. A schimbat felul în care oamenii interacționează cu transportul public și a deschis drumul către tot ce a urmat. Și către tot ce ar fi trebuit să fie în prezent.

Pentru că, în Bucureștiul lui 2001, nu era suficient să ai card. Trebuia, cumva, să fii și în relații bune cu el. Iar acum ai sigur-sigur relații bune cu el. Mai ales când îl aștepți 15-20 minute în frig și întârzii la muncă.