BAZAR

Bucureşteanul, un personaj controversat, antipatizat în restul ţării – antropologul Andrei Oişteanu, despre Capitală şi locuitorii săi

– Cum este privit bucureşteanul?

A.O. – Este un personaj foarte controversat, destul de antipatizat în restul României. Fiecare regiune are o poziţie mai degrabă adversă faţă de Bucureşti şi de bucureştean. De fapt este o combinaţie de „love & hate”. Pe de o parte Bucureştiul este admirat, este sediul marilor instituţii politice, sociale şi culturale, este locul unde sunt bani mulţi, locul unde vin străinii, dar este în acelaşi timp „oraşul corupţiei”, locul Parlamentului şi al Guvernului, considerate corupte, este în general locul bucureştenilor „aroganţi”. Pe vremuri (sper că nu se mai întâmplă şi azi), maşinile cu număr de Bucureşti erau întâmpinate cu pietre prin diverse locuri ale ţării. Oraşul şi-a mai spălat imaginea o dată cu Decembrie ’89. Faptul că bucureştenii au luat poziţie împotriva regimului comunist şi că au făcut-o în maniera cunoscută (au fost sute de tineri morţi), faptul că s-au solidarizat cu Timişoara pentru a nu fi rasă de pe suprafaţa pământului, faptul că ulterior, în aprilie-mai-iunie 1990 au militat prin manifestaţia continuă din Piaţa Universităţii pentru a doua fază a revoluţiei anticomuniste, toate acestea au ridicat imaginea Bucureştiului în ochii celorlalţi români.

– Şi dumneavoastră v-aţi petrecut prima parte a vieţii departe de Capitală.

A.O.: – Sunt născut în 1948 în Bucureşti, dar am plecat aproape imediat, când aveam câteva luni, cu părinţii, la Cernăuţi. Deci perioada postbelică, 1948-1954, am trăit-o acolo. Abia după moartea lui Stalin părinţii au reuşit să reimigreze în România. Nu era uşor: România era pentru Uniunea Sovietică o ţară mai „impură” din punct de vedere comunist şi, ca atare, era considerată o trădare să pleci definitiv din Uniunea Sovietică mai spre vest, chiar dacă tot într-o ţară comunistă. Pot deci spune că sunt un bucureştean get-beget, pentru că de atunci am trăit şi lucrat numai în Bucureşti.

– Dacă marile oraşe europene au structuri bine definite, Bucureştiul face şi aici notă distinctă. Cum aţi explica?

– Spre deosebire de alte oraşe, Bucureştiul nu avea o structură urbană de tip „roată de bicicletă”, cu centrul în mijloc şi cu spiţele, ca nişte felii de tort, cu cartiere. Bucureştiul este, sau mai exact a fost, policentral, a avut mai multe centre, o sumedenie de centre. Cel care a modernizat oraşul a fost primarul Pache Protopopescu (1888-1891). El a fost influenţat de metoda baronului Haussmann, din Paris, care – în timpul lui Napoleon al III-lea – a construit marile bulevarde şi a sistematizat capitala Franţei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-un fel, Pache Protopopescu a „haussmannizat” Bucureştiul, şi a trasat marile bulevarde. Altfel, Bucureştiul era format din – să le zicem – mahalale, fără sensul peiorativ pe care îl are astăzi, care erau constituite în jurul unei biserici. Un fel de parohii sau enorii. De aceea s-a şi spus despre Bucureşti că ar fi oraşul cu 365 de biserici, câte o biserică în fiecare zi. Fiecare mahala avea în centru o biserică. Biserica şi cârciuma erau cele două mari „instituţii” ale mahalalei, fiind principalele elemente de identificare a unei adrese. Pentru că străzile şi uliţele nu prea aveau denumiri. Ca adresă se spunea: „mahalaua Popescului, a doua uliţă după biserică, înainte de cârciumă”. În opera lui Caragiale, mai ales în piesa „O noapte furtunoasă”, sunt descrise traseele micilor burghezi (jupân Dumitrache, Rică Venturiano) prin mahalalele Bucureştilor. Portretul-robot al unei astfel de mahalale arăta astfel: cârciuma, biserica, uliţe nepietruite şi case doar cu parter, de regulă tip vagon, cu curţi şi grădini mari. Or, regăsim şi astăzi această ţesătură urbană în unele cartiere nesistematizate. Vizitatorul atent şi interesat al Bucureştiului o regăseşte. Desigur, nu mai sunt la marginea oraşului aşa de multe, pentru că la periferie s-a făcut o sistematizare forţată, s-au clădit cartierele-dormitor în vremea comunismului, distrugându-se mahalalele tradiţionale. Dar au mai rămas case vechi cu superbe grădini înflorite şi umbroase în plin centru al oraşului. Acestea fac parte din farmecul discret al Bucureştilor. Cât a mai rămas din el, patrimoniul identitar al oraşului trebuie păstrat. De aceea votez cu Nicuşor Dan (preşedintele asociaţiei „Salvaţi Bucureştiul”) pentru primăria generală a Capitalei.

– Vorbind de mahala şi mahalagiu, dar şi de mitocan, aceşti termeni au căpătat cu timpul o conotaţie negativă. De ce credeţi că s-a întâmplat acest lucru?

A.O.:- Denumirea de „mitocan” vine de la grecescul metoc (mitoc), care era o mică aşezare din jurul unei mănăstiri, la marginea unui oraş. Sigur, locuitorii mitocului şi locuitorii mahalalei erau oameni mai puţin educaţi, aşezaţi undeva nici la ţară, nici la oraş. Şi de aceea cuvintele „mitocan” şi „mahalagiu” au ajuns să însemne ce înseamnă astăzi în dicţionare. Dar iniţial nu aveau această conotaţie peiorativă. În locul acesta de margine de oraş, oamenii trăiau, cum am spus, nici la ţară, nici la oraş, de fapt şi la ţară, şi la oraş, şi în felul acesta părăseau sistemul de valori rural (foarte puternic, foarte bun), pierdeau cultura rurală, dar nu câştigau încă noua cultură şi noile valori ale civilizaţiei urbane. În acest vid de culturi şi de civilizaţii apărea civilizaţia de mahala, civilizaţia – sau lipsa de civilizaţie – a mahalagiului şi mitocanului. Acolo apare kitschul, pentru că ei nu mai au coordonate valorice şi culturale care să-i ferească de prostul gust. Pentru că există un foarte bun gust popular, există un foarte bun gust urban, dar acolo, la hotarul dintre civilizaţii, unde nu este nici un sistem de valori, nici celălalt, kitschul înfloreşte.

– De ce credeţi că prostul gust este atât de prezent în Bucureştiul zilelor noastre?

A.O.: – Condiţii propice pentru apariţia unei lipse de valori nu se manifestă numai într-un spaţiu de tranziţie (mahalaua), ci şi într-un timp de tranziţie, cum este perioada pe care o traversăm acum, între regimul comunist, cu sistemul lui de valori (atâtea câte a avut), şi sistemul capitalist, cu sistemul lui de valori. În epoca asta de tranziţie, de nici-nici, de şi-şi, apare lipsa de valori, apare lipsa de civilizaţie, iar prostul gust, kitschul, este şi în acest caz la el acasă. De aceea asistăm la o societate destul de precară din punct de vedere moral, din punct de vedere estetic, o ţară manelizată, o ţară „imbecalizată”, ca să spun aşa. Cu câţva ani în urmă, am scris un articol care s-a numit „Ţara Meşterului Manele”. Revin la aceste insule, la sumedenia de mahalale, de fapt o multitudine de mici localităţi cvasi-autonome. Nu întâmplător Bucureşti este un cuvânt care e la plural, arătând că e vorba de mai mulţi Bucureşti. Nu e vorba de un oraş, ci de o sumedenie de oraşe. La fel se păstrează şi pentru Ploieşti sau Piteşti. Rar există această situaţie în alte ţări. Am mai găsit-o la Bruxelles, şi acest termen fiind la plural. Într-adevăr, Bruxelles are o structură similară cu Bucureştiul, format din mai multe orăşele care la un moment dat au devenit un unic oraş, respectiv o capitală.

– Cum vedeţi bucureşteanul din ziua de astăzi?

A.O.:- Fiecare oraş şi implicit fiecare orăşean are o identitate culturală. Identitatea bucureşteanului este, probabil, lipsa lui de identitate. Aceasta este o caracteristică a multor locuitori ai marilor capitale. Sunt veniţi din atâtea locuri, cu atâtea culturi şi atâtea civilizaţii, fie din afara României, fie din interiorul României. Prea multe civilizaţii la un loc, prea multe identităţi culturale ajung să creeze un oraş, respectiv un orăşean lipsit de identitate, cel puţin aparent. Cum spuneam, se creează un „melting pot”, o amestecătură specială în care detectezi până la urmă o anume identitate, care poate fi măsurată şi cultural, şi social, şi economic, şi chiar politic. Când se vorbeşte de sondaje de opinie şi de opinii politice, Bucureştiul este întotdeauna surprizător, imprevizibil. Mai mereu a votat într-un anume fel. Suntem acum înainte de alegerile locale (n.r.: interviul a fost luat cu în săptămâna dinaintea scrutinului) şi mi-e teamă că, de data aceasta, Bucureştiul se va dezice de opţiunea lui antistângistă. Dar Bucureştiul a fost puţin diferit, din acest punct de vedere, de celelalte oraşe. Sigur, are un nivel de trai mai ridicat, electoratul este mai educat, numărul de oameni care accesează Internetul, care se informează de la televiziuni şi din presă e mult mai mare, deci e evident că este un segment social diferit de cel din alte zone ale ţării, dar asemănător cu alte mari oraşe din România. Dar acestea din urmă duc în spate, de secole, o anumită cultură: cultura bănăţeană, ardeleană, dobrogeană, moldoveană, care sunt diferite. Bucureştiul nu are aşa ceva. Din păcate (sau din fericire), pentru că acest fapt duce la vicii şi virtuţi ale bucureşteanului. Pe de o parte, creează un om cu aparentă lipsă de identitate culturală, pe de altă parte îl face mai liber, mai flexibil, mai tolerant cu alte culturi. Străinul se simte mai bine în Bucureşti decât într-un cine-ştie-ce oraş moldovenesc, la Vaslui, de exemplu. Sunt mai mulţi oameni care vorbesc limbi străine, sunt mai mulţi oameni care au călătorit şi/sau lucrat în străinătate şi aşa mai departe. Când trece un om de culoare pe trotuar, nu întorci capul după el. Acesta nu va simţi presiunea „autohtonilor”, nu va simţi că el e o bizarerie care a aterizat cu hârzobul într-un loc unde e străin. El e un cetăţean ca oricare altul, cu drepturile şi obligaţiile unui cetăţean ca oricare altul.

– Să nu uităm de tranziţia anterioară, de la capitalism la comunism. Continuă ea să producă efecte asupra bucureşteanului de astăzi?

A.O.: – Adam Michnik, prin 1990, a avut o vorbă de duh, plină de semnificaţii. El a zis cam aşa: „Trecerea de la capitalism la comunism e uşoară, se face prin decret. Cea de la comunism la capitalism e infinit mai dificilă. Prima e ca şi cum am face dintr-un acvariu o ciorbă de peşte. E foarte simplu. Să faci însă, pe urmă, din ciorbă de peşte un acvariu la loc este extrem de dificil”. A fost o epocă de tranziţie, să zicem de la sfârşitul anilor ’40 la începutul anilor ’60, cei mai siniştri ani ai proletcultismului, în care elitele au fost în mod sistematic exterminate, eliminate sau marginalizate. Alţi oameni au fost forţaţi să aleagă exilul. Discutăm despre elitele tuturor nivelurilor: şi din armată, şi din preoţime, şi din toate breslele, şi dintre intelectuali, şi dintre scriitori şi aşa mai departe. Toate comunităţile au fost practic decapitate. Au urmat anii ’70, dar mai ales anii ’80, ai ceauşismului primitiv, în care meritocraţia practic nu mai exista. Din păcate, acest fenomen a supravieţuit, ca să revin la zilele noastre. A supravieţuit lipsa de respect pentru elitele sociale şi profesionale. Întotdeauna când se vorbeşte despre elite apar imediat voci: „Hai, domn’e, ce e cu elitismul ăsta?” E greu de vorbit pe acest subiect. Eşti antipatic dacă ridici această problemă. Or, este un subiect care, tocmai pentru că e antipatic, tocmai pentru că nu e popular, nu a fost prea des abordat. Societăţile au nevoie de elite. Există modele morale, culturale, profesionale care trag societatea după ele. Funcţia elitelor, rolul jucat de ele în societate este o temă de antropologie culturală uriaşă, pe care nu putem noi nici s-o dezvoltăm, nici s-o rezolvăm acum. Dar cred că acesta este marele viciu care ni s-a transmis din anii ’40-’50. El s-a manifestat atât de masiv şi atât de brutal încât a supravieţuit până în zilele noastre.

– Ce ne puteţi spune despre Bucureşti, ca oraş multietnic?

A.O.:- Când se vorbeşte despre oraşe multietnice, de regulă se vorbeşte de Timişoara, de Cernăuţi, de Brăila. Întotdeauna se uită Capitala. Or, Bucureştiul este un oraş multietnic şi multicultural tipic. În primul rând pentru că a adunat – ca şi alte capitale – populaţii din diverse regiuni ale României: moldoveni, transilvăneni, bănăţeni, dobrogeni şi evident munteni. De-a lungul secolelor, oraşul a atras şi diverse grupuri etnice. S-a creat ceea ce sociologii numesc un „ethnic melting pot”, un „mojar etnic”, în care toate aceste comunităţi s-au amestecat, social şi cultural, s-au produs căsătorii mixte şi a ieşit o populaţie relativ distinctă, numită „bucureşteni”. Este vorba despre foarte multe comunităţi etnice alogene: armeni, greci, evrei, nemţi, unguri ş.a. La un moment dat umbla legenda că Bucureştiul este al doilea oraş, după Budapesta, ca număr de unguri. Nu ştiu dacă e adevărată sau nu, specialiştii o contestă. Dar însăşi existenţa legendei este semnificativă. A fost de asemenea o importantă comunitate de evrei, aşkenazim şi sefardim – primii de limbă idiş (dialect german), veniţi din Galiţia, din Moldova şi Basarabia, ceilalţi de o limbă latină (iudeo-spaniolă sau ladino), veniţi după expulzarea evreilor din Spania şi Portugalia, la sfârşitul secolului al XV-lea. Mai este vorba despre comunităţi de greci, armeni, bulgari, turci, sârbi, macedoneni, macedo-români şi aşa mai departe, veniţi deci din sudul Balcanilor, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, dar şi în perioada interbelică, perioadă în care România (capitala în mod special) era considerată ca spaţiu de imigrare economică. Grecia, Serbia, Bulgaria erau ţări mai sărace decât România. Dar şi un anume tip de toleranţa românească a atras multe etnii. S-au constituit adevărate cartiere de către aceste comunităţi etnice. Aceste cartiere erau cumva vecine, apropiate. De aceea cartierul din jurul Străzii Armeneşti, cu Biserica Armenească, este aproape de cartierul grecesc, cu Biserica grecească, şi vecin cu cartierul evreiesc. Patru sinagogi – Templul Coral, Sinagoga Mare, sinagoga de la începutul Căii Moşilor şi cea de pe Strada Mămulari, de pe lângă Piaţa Unirii – sunt la o aruncătură de băţ una de alta, ceea ce arată că centrul de greutate al comunităţii evreieşti era acolo. Tot cam în aceeşi zonă se află Strada Polonă, Strada Italiană şi aşa mai departe, care arată comunităţi etnice care trăiau, dacă nu împreună, cel puţin în vecinătate. În bună vecinătate, aş spune, pentru că asta este ceea ce caracterizează un oraş multietnic.

A acţionat ca un liant pentru ei faptul că erau cu toţii imigranţi?

A.O.:- Fac aici o paranteză: de ce Timişoara sau Cernăuţiul sunt considerate oraşe tolerante? Pentru că nu a existat – să luăm de exemplu Timişoara – o etnie dominantă din punct de vedere demografic şi din punct de vedere socio-economic. Faptul că erau un sfert români, un sfert maghiari, un sfert nemţi şi un sfert sârbi – plus-minus, evident, folosesc cifre rotunde – a creat un echilibru cultural şi cultual. Nici una dintre etnii nu putea să le domine pe celelalte. Şi atunci copiii învăţau să vorbească mai multe limbi, se obişnuiau de mici cu mai multe comportamente culturale şi confesionale (ortodocşi, catolici, protestanţi, mozaici). Nici nu le trecea prin cap că pot apărea elemente de intoleranţă faţă de evrei, unguri sau nemţi. Cam aşa se întâmpla şi în această parte a Bucureştiului. Ducând inclusiv la situaţii de plurilingvism: oamenii ştiau mai multe limbi, pentru ca să se poată înţelege între ei, pentru că în copilărie învaţă uşor unii de la alţii. Trebuiau să comunice între ei. Majoritatea acestor „străini” ocupau, din punct de vedere socio-economic, zonele de meşteşugari autonomi, mici comercianţi şi alte profesii liberale: avocaţi, medici, contabili, scriitori etc.

– De ce alegeau anume astfel de profesii?

A.O.: – Pentru că nu aveau un acces uşor la ierarhia administrativă. Era greu să intri – ca evreu, ca ungur etc. – în mediul universitar, în administraţie, în armată, în poliţie. Astea erau locuri de muncă „bugetare”, pe care le obţineau mai ales românii. Atunci minorităţile etnice îşi alegeau în special profesiile liberale. Or, faptul că aceste cartiere cu minorităţi etnice se suprapun cu cartierele meşteşugarilor şi comercianţilor nu este de mirare. Chiar şi „Lipscănia”, tot „Centrul Istoric” cum e numit astăzi, arată, chiar şi după numele de străzi, că mulţi dintre negustori erau străini: „lipscani” înseamnă oamenii care aduceau mărfuri de la Lipsca, din târgul de la Leipzig. „Gabroveni” arată că erau în conexiune cu târgul şi cu mărfurile din Bulgaria, de la Gabrovo. Există o mică uliţă numită Zarafi, care arată că acolo stăteau cămătari, care de regulă erau greci, turci şi evrei.

– Dar, pe lângă elementele care ne arată provenienţa negustorilor sau locul predilect cu care făceau negoţ, unele străzi sunt denumiri de meserii, de tip Blănari, Şelari. Puteţi detalia?

A.O.: – Da. Eu stau lângă Strada Batiştei, lângă biserica Batiştei, care are un dud imens în curte, arbore care se regăseşte în gravurile de secol XVIII şi XIX, ceea ce ne permite să evaluăm vârsta acestui arbore străvechi: are sute de ani (e ocrotit de lege), pentru că apare mereu în acelaşi colţ al curţii la artiştii care au pictat sau desenat Biserica Batiştei. Strada se numeşte aşa pentru că era un drum care ducea la un mic râu, azi inexistent, numit Bucureştioara, care izvora din Parcul Icoanei şi se vărsa în Dâmboviţa. Pe acest drum se duceau femeile „la batişte”, la locul de pe malul acestui pârâu unde se „băteau” rufele. Aceasta este una dintre explicaţiile numelui Batişte. O altă explicaţie rezultă din faptul că acolo, pe malurile Bucureştioarei, erau mari cirezi de vite şi de porci. Era un loc bătătorit de vite, numit „Batişte”. Acolo erau ţinute animalele de către crescători care pe urmă, când le tăiau, le valorificau carnea, slănina şi pielea. Biserica Batiştei a fost ridicată în 1763 de negustorul Manciu, vătaf de măcelari. Nu e de mirare că nu departe era Mahalaua Scaune, cu actuala Stradă Scaune. „Scaune” sunt buturugile tăiate ca nişte mese, pe care se taie carnea şi slănina. Alături este Strada Slănic, de la „slănină”. La intersecţia acestor străzi este Biserica Scaune, care a fost întemeiată în 1705 cu banii daţi de breasla măcelarilor şi săpunarilor (cei care transformau slănina în săpun). Nu departe este o stradă care se cheamă şi azi Cavafii Vechi. Cavafi (cizmari, în turcă) erau meseriaşii care prelucrau pielea animalelor. Urmează apoi Strada Blănari, pe care erau ateliere de cojocărie şi blănărie. Prin însăşi această cercetare a denumirilor străzilor şi a bisericilor putem vedea cam ce tip de meseriaşi şi comercianţi erau între mahalaua Batiştei şi Lipscănie, spaţiu pe care l-am definit pe de o parte ca pe un mare cartier al negustorilor şi meseriaşilor, iar pe de alta un mare cartier al armenilor, evreilor, grecilor şi aşa mai departe.

Cercetător la Institutul de Istorie al Religiilor (Academia Română), conferenţiar la Centrul de Studii Ebraice (Universitatea Bucureşti), preşedinte al Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor, doctor în ştiinţe umaniste şi membru al Uniunii Scriitorilor, a fost distins de preşedintele Italiei cu Ordine della Stella della Solidarieta Italiana (2005) şi de preşedintele României cu Ordinul Naţional Steaua României (2006). A publicat zece volume (unele traduse în engleză, germană, italiană, maghiară) şi a contribuit cu studii la peste 30 de volume colective publicate în ţară şi în străinătate. Volumul său “Inventing the Jew” (University of Nebraska Press, 2009) a beneficiat de Premiul Academiei Române. Cartea sa “Narcotice în cultura română” (Polirom, 2011) a primit Premiul Special al Uniunii Scriitorilor. Tot la Editura Polirom a reeditat două volume, “Imaginea evreului în cultura română” şi “Grădina de dincolo. Zoosophia. Comentarii mitologice”, în cadrul “Seriei de autor Andrei Oişteanu”, lansată zilele trecute, la Bookfest.


Recomandarile noastre


Parteneri

Știri – Gândul

Știri – CanCan.ro

Back to top button