Creatorul de holograme: Bucureşteanul care face focul şi lumina să danseze pe muzică

„Cum să fac să opresc un foton în aer?”. Asta era gândul care-l măcina pe Paul Popescu acum şapte ani. Tocmai îşi dăduse demisia din postul de administrator de reţea al unei firme de exploatări miniere ca să descopere răspunsul la această întrebare şi să-l pună în aplicare. A găsit soluţia în mecanica fluidelor. Până la urmă, ca să oprească în aer particula de lumină, a folosit particule ionizate de apă, folosind o membrană pulsatilă care dezintegra moleculele de apă şi un jet de aer care aşeza particulele sub forma unei perdele foarte subţiri. Pe ecranul fără masă creat astfel, Paul Popescu a proiectat imagini în mişcare care par că se ivesc de niciunde, un fel de hologramă, dar nu chiar: un Holopix. „Holopixul e 2D şi holograma e 3D. Nu există holograme în sensul pe care l-a dat George Lucas”, spune Paul Popescu.

Holopixul pe care l-a făcut dintr-o fixaţie personală, folosind în locul proiectorului pe care nu şi-l permitea un aparat pentru diapozitive adaptat să transmită imagini digitale, a fost creaţia care a început să-i tot deschidă căile spre titulatura de artist contemporan. După ce a fost invitat la o rezidenţă artistică la Sibiu unde a lucrat cu artişti germani pricepuţi într-ale cimaticii (ştiinţa care se ocupă de studiul influenţei sunetului asupra materiei), şi-a lăsat de jobul de designer de produs pe care-l avea la o firmă de publicitate şi nu şi-a mai luat o slujbă mainstream de-atunci. În 2009, a fost inclus pe lista „100TOWATCH” a celor mai creativi oameni din România, ca artist şi inventator, şi se ocupă de laboratorul de media de la Muzeul de Artă Contemporană. În plus i se fac tot felul de invitaţii să-şi expună jucăriile tehnoartistice la festivaluri de artă.

Cu toate acestea, nu se simte foarte confortabil când e calificat drept artist. „Sunt pur şi simplu un tip care face nişte chestii care se pare că sunt instalaţii pe undeva. Astea (inovaţiile- n.red) au fost tot timpul cu mine, dar nu le-am văzut ca pe o chestie pe care o faci pe bune. Bine, şi în contiuare am dubii că va trebui să-mi iau un job mai serios. Adică . Fac holograme. Ei…”, spune Paul.

Dar Paul nu se limitează la a crea doar holograme, ideile îi zburdă în toate direcţiile şi ar face orice ţine de combinaţia de tehnologie, lumină, sunet şi imagine. Condiţia e una simplă: creaţiile lui să ţină de estetică, nu de funcţional. Altfel, nu s-ar mai simţi la fel de liber şi poate că şi-ar pierde din chef, pentru că el se joacă, nu munceşte în sensul strict al termenului.

S-a jucat când, invitat la un soundcamp la Rucăr, în 2008, a făcut flăcările să danseze pe muzică electronică, punând în aplicare ce-a învăţat despre cimatică şi despre compresiile unei unde. A alimentat un tub cu gaz şi l-a aprins. Apoi, a conectat tubul la un difuzor ce emitea soundul sincopat şi electric al unei piese minimal. Pulsaţiile transmise au făcut tubul să intre în rezonanţă, sinusoidala undei sonore propagate a antrenat flăcările să tâşnească din tub printr-o serie de orificii după cum le dicta frecvenţa muzicii. „E un graphic equalizer analog, mai analog decât atât nu cred că se poate”, spune râzând înfundat tehnomagul.

S-a jucat şi când, invitat la festivalul Cyneart din Dresda, în 2008, a pus la cale un instrument de control. Sună serios şi periculos, dar nu e. Instalaţia pe care a gândit-o Paul Popescu însemna o metodă de-a comanda unor furnici să se ordoneze în diferite modele. A încercat tot felul de metode să strunească furnicile pe care le culesese din parc ca să le studieze comportamentul. Ar fi putut fi direcţionate cu feromoni, dar n-avea de unde să facă rost de feromoni de formicide. O altă variantă ar fi fost să folosească frecvenţa bătăii aripilor de bondar, inamicul numărul 1 al furnicilor, dar era prea zgomotos. Aşa că a folosit căldura. Pe o suprafaţă plană împărţită în pătrăţele cu latura de 1 centimetru, a aşezat mici rezistenţe care, încălzite, să le facă pe furnici să caute pătrăţelele reci, aşezându-se în modelele gândite de Paul. N-a avut noroc însă şi nu şi-a putut prezenta instalaţia în această formă la Dresda pentru că nu se puteau introduce vietăţi din altă ţară în Germania, iar dacă ar fi fost să le cumpere de-acolo, ar fi trebuit să plătesască 7 euro pentru 10 furnici şi avea nevoie de vreo 3000 de exemplare.

„Am ajuns acolo fără instalaţie şi am adaptat-o pe ultima sută de metri, o ţigănie românească”, spune tehnomagul din Bucureşti. În loc de furnici, a direcţionat oameni prin semnale la care răspund intuitiv, folosind culorile roşu şi verde, să plece sau să rămână în nişte poziţii. Adică, să se oprească sau să plece de pe loc la un semafor nu numai pe stradă, ci chiar şi într-o galerie de artă. „A fost o improvizaţie, dar a fost ok”, îşi aminteşte Paul Popescu. Instalaţia şi-a botezat-o „Pereţii invizibili” inspirat de necesitatea de monitorizare a graniţelor pe care o declamă statele naţionale, tocmai când frontierele naţionale se dizolvă.

Și trucurile de magie tehnologică ale lui Paul Popescu nu se opresc aici. A creat un ecran tactil, dar nu de orice fel. E un ecran tactil cu suprafaţă flexibilă pe care l-a prezentat la festivalul Rockolectiv din 2009, din Bucureşti. Tot sferei creaţiei lui îi aparţine şi zgomotronul, o jucărie ciudată care serveşte drept logo pentru situl de muzică electronică freshgoodminimal.ro. Zgomotronul e un produs electronic prevăzut cu patru oscilatoare care generează patru frecvenţe diferite acţionate de senzori care interpretează intensitatea luminii şi frecvenţa pulsaţiilor. Practic, la zgomotron se poate cânta cu o lanternă, iar rezultatul e aproape mereu diferit.

Paul Popescu are 29 de ani, e din Bucureşti, dar a copilărit la Râşnov. A fost student la Universitatea de Artă şi Design din Bucureşti, dar s-a lăsat pentru că ajunsese să lucreze ca designer de produs înainte să absolvească, aşa că n-a mai văzut rostul. În timpul facultăţii, într-o vacanţă, a participat la o serie de conferinţe despre design la Boston, chiar la vestitul Massachussetts Institute of Technology. Din aceste surse şi-a tras cunoaşterea teoretică. În rest, pasiune cât încape.

Spune că mereu a avut morbul tehnologiei în sânge. „Primele chestii pe care le-am făcut în viaţa mea au fost să demontez chestii. N-am avut niciodată o jucărie mai mult de o săptămână, numai alea cu totul din lemn supravieţuiau”, povesteşte tehnomagul. Prima creaţie i-a ieşit din mână când avea şapte ani şi era un roboţel pe care l-a făcut dintr-un semn luminos care indica ieşirea din bloc când se lua lumina. „Semnele alea aveau în ele un electromagnet care se decuplacând se oprea curentul. Am furat unul din ăla, l-am demontat, şi din corpul lui şi din nişte spatule de plastic pe care le folosea taică-meu la murături, am făcut mânuţele roboţelului”, spune el.

Acum Paul Popescu e tot cu gândul la robotică. Petrom i-a cerut să le facă o instalaţie pentru inaugurarea unui sediu şi le-a propus să le facă nişte sfere robotice zburătoare care să se comporte ca un stol de balene, strângându-se unde lumea vorbea la telefon sau unde erau grupuri mai mari de oameni. Pentru alimentarea sferelor zburătoare, Paul s-a gândit la o soluţie ingenioasă. „Am zis că le pun o baterie mică şi le alimentez cu un laser care le urmăreşte în spaţiu şi trimite energie într-o celulă fotovoltaică”, spune el. A avut însă ghinion. Ceea ce ar fi putut fi invenţia care să-l facă celebru, i-a făcut celebri pe alţii. Un laborator american a luat premiul NASA în urmă cu puţin timp pentru aceeaşi idee. „Au făcut un elicopter care e alimentat cu o undă laser. Al lor nici nu zboară, e doar proof of concept”, spune cu oarecare ciudă în glas, tehnomagul.