Bucureștiul dirijorului Tiberiu Soare: „Viața e frumoasă aici, dacă nu depinzi total de instituții”

de:
17 mai 2013
10 Afișari
Bucureștiul dirijorului Tiberiu Soare:

B365.ro propune o serie de interviuri care să contrabalanseze cumva lucrurile urâte din Capitală, despre care e nevoit să vă informeze zilnic și să vă ofere alte viziuni asupra orașului. Bucureștiul de astăzi aparține dirijorului Tiberiu Soare, pictorialul fiind realizat de fotografi ai Asociației Bucureștiul Meu Drag. 

În ultima perioadă ai tot fost plecat din București. Ți se face dor de oraș?

Cum să nu? Eu sunt bucureștean get-beget. Sunt născut aici, crescut aici, nu am părăsit niciodată Bucureștiul ca loc de reședință și bineînțeles că mi-e foarte drag. Și mi-a fost dor, cum mi-e dor de familie, de prieteni, așa mi-e dor și de el.

Are Bucureștiul vreun loc care să nu semene cu nicicunul din altă țară?

Sunt foarte multe. Bucureștiul are ceva specific. Spre exemplu, locul în care stăm acum. Pare așa, mai prozaic, e locul din spatele Operei. Are o atmosferă. Bineînțeles că, pentru mine, are și o conotație personală- pentru că aici, în Operă, m-am format, m-am desăvârșit în meseria mea și e o parte din istoria mea personală. Dar sunt multe locuri: Herăstrăul, de exemplu. Saint James Park sau Hyde Park din Londra sunt parcuri superbe; și în Paris găsești parcuri superbe… dar Herăstrăul are ceva special, nu e o atmosferă pe care o găsești în altă parte. Cișmigiul împrumută ceva dintr-un parc parizian, dar are farmecul lui dâmbovițean… și când spun asta, o spun fără pic de ironie. 

Tu în ce zonă ai copilărit?

M-am născut la Spitalul Numărul 9, care pe vremea aia nu avea semnificația pe care o știe acum toată lumea (râde). M-am născut în sectorul 4 al Bucureștiul și am copilărit în Berceni, zona Piața Sudului. După 18 ani m-am mutat împreună cu mama mea undeva pe C.A. Rosetti, am stat și în Drumul Taberei… am schimbat multe locuri în București, că am ținut la a sta singur, la a plăti singur. Acum stau în zona pieței Matache, care-i în construcție.

E bine sau nu e bine că se demolează hala?

Habar n-am, eu cred că nu, e totuși un monument și trebuie prezervat. E o parte din tradiția Bucureștiului, care nu ar trebui să se piardă. Înțeleg și efortul de modernizare și de îmbunătățire al aspectului urban dar cred că, cu puțină bunăvoință și inteligență, se poate și moderniza orașul, dar și păstra cel mai mult din ce-l definește, de fapt, din punct de vedere istoric.

foto: Dan Moruzan

Dintre toate zonele în care ai locuit, care ți-a plăcut cel mai mult?

Îmi place zona în care stau acum, în care stăm acum: eu cu soția și băiețelul. E un loc obișnuit, într-un apartament, dar îmi place mult pentru că eu sunt o persoană comodă, îmi place că pot ajunge pe jos unde am nevoie: la Operă, la radio, unde lucrez acum, la Ateneu. Obiectivele culturale importante le pot atinge ca pieton. Și-mi place să merg pe jos în București.

Dar Berceniul, prima zonă pe care ai menționat-o…

Eu am crescut într-un bloc care se afla vizavi de depoul de troleibuze. Și acolo, vizavi, cei care cunosc zona știu ce vorbesc, de la Piața Sudului un pic mai sus, e o intersecție care se desparte în trei: Emil Racoviță, Metalurgiei- acum se numește Obregia și Brâncoveanu. Eu stăteam înainte de rond, pe partea dreapta, într-un bloc alb cu o singură scară, de zece etaje.  Între gardul depoului de vizavi și stradă era un teren de vreo 50 m, cu iarbă verde și copaci. Un fel de parc neamenajat. Ei, ăla a fost maidanul copilăriei mele: era teren de fotbal, teren de luptă, când ne jucam de-a soldații, acolo ne refugiam când aveam noi secretele noastre de băieți, acolo ne umpleam tricourilor cu corcodușe, era și un nuc în care ne cățăram, unde mi-am luat căzăturile de rigoare, erau brazi… Țin minte că, să fi avut vreo 10 ani, era obiceiul să facem focul în niște gropi mici. Fiecare fura de pe balcon, de acasă, cartofi și făceam cartofi în jar. Amintirea asta, a cartofilor în jar și mâncați cu mâna… până ne înnegream mâinile.

Dar muzică se asculta în bloc… se dădea și atunci volumul tare?

Puneau. Erau magnetofoanele… casetofoanele erau mai accesibile un pic, erau radiourile, era clar. Dar cine avea magnetofon… la unul dintre magnetofoane, al unui prieten mai mare cu cinci ani decât mine, am ascultat prima dată Pink Floyd. Prin 87, aveam vreo zece ani. A fost ceva… eu făceam muzică, dar învățam Mozart, Beethoven, Bach…. știam de existența muzicii rock, dar era prima dată când am ascultat Pink Floyd conștient. E una dintre mărcile copilăriei.

foto: Mihai Petre

Pink Floyd răsuna în bloc?

Dar și Dire Straits, de asemenea… noi, puștii din cartier, le știam toate melodiile: Sultans of Swing, Why worry, Brothers in Arms, celebrele hituri, So far away. Dar, pe lângă muzică, mai era un lucru… pe vremea aia se împământinise obiceiul ăsta la noi de a trimite scrisori la marile cluburi de fotbal. De ce? Pentru că unul avusese curaj s-o facă, scriind că e fan… noi eram cu Real Madrid. Și cu Liverpool. Și el a primit un pachet cu un fular cu Real Madrid și un fel de caiet cu meciurile din campionatul din anul respectiv, cu autografe de la jucătorii echipei, printre care și Hugo Sanchez. N-o să uit niciodată, Sanchez era idolul meu.

Câți ani aveai atunci?

Vreo 10-11 ani. Și ne-am apucat și noi din bloc să scriem: la Liverpool și Real Madrid. Unii au primit, unii n-au primit răspuns. Eu, de exemplu, n-am primit răspuns. N-am înțeles niciodată procesul de selecție de a răspunde fanilor. Noi nu știam să scriem în engleză- și era o scrisoare pe care o făcuse cineva care mai știa o boabă de enegleză… și îți dai seama cum arătau scrisorile alea… se copia o scrisoare cuvânt cu cuvânt, doar numele îl schimbam. Prin transcriere, cred că rezultau niște orori ortografice, dar noi le copiam ca pe niște texte sfinte, nu știam ce înseamnă, dar știam că, dacă le trimiți, primești pachet de la Real Madrid.

foto: Dan Moruzan

Erai mai atașat de muzică sau de fotbal atunci?

Muzică, clar. Am fost mereu atașat de muzică; și pentru că o studiam.

Cum ai ajuns să studiezi muzica, cine e de vină?

Bunicul meu e de vină. El și-a dat seama că imitam cu destulă acuratețe melodiile pe care le auzeam la radioul de la bucătărie. Că asta era, fiecare avea radio în bucătărie, asta-i clar. N-o să-l uit toată viața: negru cu butoane și antenă. Micul dejun, laptele cu cacao mi-l luam cu radio-ul, seara mâncam cu radio-ul. Trebuie să zic o chestie apropo de radiourile din bloc… evident că se asculta Europa Liberă, mai ales când au fost evenimentele de la Brașov, din 87. Toată lumea asculta cu mare prudență, se închideau ușile, unii puneau și perne la ușă sau scoteau telefonul din furcă- credeau că ar fi fost montate microfoane de la Securitate. Că nu știai cine-i turnătorul.. vecinul cu care joci table, prietenul cu care stai la bere. Și toată lumea asculta Europa Liberă, toată lumea știa că și vecinii ascultă Europa Liberă, dar nimeni nu vorbea despre asta, toți se fereau. Toți, în afară de o o doamnă de la etajul 5, care era tare de urechi. Și ea voia să audă.  Așa că, dacă te duceai pe holul scării, la etajul 5, se auzea Europa Liberă. Doamna respectivă asculta fără griji, ea credea probabil că nu aude decât ea.

Bunicul când v-a auzit cântând?

De mic imitam melodiile de radio și le cântam cu acuratețe, spune el. Și m-a dus, se dădea un examen la grupa de preșcolari de dinainte de Liceul de Muzică. Au văzut că mă descurc și m-au repartizat la vioară. Am început cu vioara la 5 ani.

De ce dirijor?

Eu văzusem concerte simfonice la tv și adunam scaunele din casă și le puneam în semicerc și le dirijam… mi se părea și ușor, că nu trebuia să cânți la nimic. Țin minte că mă suiam pe un scăunel, că voiam să am podiumul. Dar habar n-aveam ce-i aia. Era un domn cu un băț în mână…

foto: Mihai Petre

Cât de important e bățul, bagheta de dirijor?

Eu de multe ori dirijez fără baghetă, nu e neapărat necesară, e importantă ca simbol. Aici e foarte mult de discutat, am intra în lucruri prea tehnice. Pentru mine, nu e necesară.

Dar când ai lăsat vioara și ai luat bagheta?

Povestea e mai încâlcită: după 8 ani la Liceul de Muzică George Enescu, am decis că vreau să mă fac ofițer. Și m-am dus la Liceul Militar de Muzică.

Referitor la Liceul Militar de Muzică… milităria și muzica par chestii contradictorii.

Există o tradiție a muzicii militare peste tot, au fost nelipsite și pe câmpurile de bătălie. Muzica militară a avut un statut aparte în forțele armate și mereu au existat școli. Când s-a înființat, erau de fapt copii de trupe crescuți pe lângă un regiment, care cântau în fanfară. La defilări cântau, dar pe front erau în trupele de infanterie. Erau niște trupe auxiliare, dar care intrau în luptă când era nevoie.

foto: Mihai Petre
Și la liceul de muzică făceam muzică, dar am avut parte și de pregătire militară. Eu voiam să mă fac ofițer, dar întâmplarea a făcut ca, în momentul când am terminat și mi-am luat bacalaureatul, au apărut acele măsuri de reduceri ale forțelor armate. Și nu mai exista examen anual pentru a intra în școala de ofițeri. Eu acolo voiam să merg. Dar, cum s-a suspendat examenul, singura opțiune pentru mine era să devin subofițer de muzică militară. Așa că am decis să părăsesc sistemul militar, n-am vrut să aștept și am dat examen la Conservator. Nu voiam să pierd timpul. Am intrat la clasa instrumentală și anul viitor am dat la dirijat. Admiterea la dirijat era draconică, erau două locuri pe an. Când am fost noi, au fost 11 candidați. Și erau unii care dădeau a treia, a patra oară, erau doar locuri subvenționate de stat. Eram puțini, dar cei care ne pregăteau erau convinși că aveam să spunem ceva în viața muzicală românească. Și nu doar în cea românească.

Și așa a fost?

În cea mai mare parte, nu s-au înșelat. Nivelul de pregătire era excepțional, nu spun că nu e și acum, nu știu, știu doar că acum numărul de studenți e mai mare, s-a trecut la sistemul Bologna și lucrurile s-au schimbat foarte mult. Nu știu dacă a atras și o creștere calitativă.

Pentru studenții care vor să devină dirijori, crezi că era mai greu atunci, când erau doar două locuri la școală? Sau acum, când sunt mai multe, dar e mai mare competiția după ce termină.

Eu cred că-i mai greu acum. Bine, asta ar putea să facă obiectul unui interviu în sine. Care sunt opțiunile de carieră pentru un tânăr care vrea să fie dirijor aici. E cheia care nu dă greș: talentul combinat cu muncă. Nu ai cum să nu ajungi la lumină cu asta, chiar dacă drumul pare greu. După 2000 au venit tăierile astea… care-s un exemplu al lipsei de discernământ al celor ce decid în privința culturii. Nu poți să bagi în aceeași oală muzicienii cu funcționarii de la ghișee- pentru care am tot respectul, dar sunt categorii complet diferite. Nu le poți judeca cu aceeași măsură. Blocările de posturi care s-au aplicat la primării s-au aplicat și la Cultură. Într-o orchestră, există oameni cu posturi unice. Cel de tubist, de pildă. Dacă el iese la pensie, postul rămâne blocat oficial. Și el e singurul cu tuba din orchestră. Efectivele orchestrelor din România sunt grav afectate de chestia asta. Nu mai vorbesc de salarii. Artiștii în România sunt plătiți mizerabil.

foto: Dan Moruzan

Păi și nu te-ai gândit niciodată să pleci?

Nu. Uite că nu m-am gândit. Tre’ să spun un lucru. Am muncit, am lucrat, am tras și eu, nu mă apuc să fac biografii lacrimogene, dar până la urmă am avut un mare noroc. După ce am tras foarte mult, mi s-a oferit oportunitatea de ieșire, să dau concerte afară. Am și oportunitatea fantastică de a fi dirijorul principal al Orchestrelor Radio. Aș fi un ipocrit să mă plâng. Nu înseamnă că sunt un bogat, dar aș fi ipocrit să mă plâng. Avantajul pe care-l am acum e că nu depind în totalitate de sistemul românesc. Și viața în România e foarte frumoasă, câtă vreme nu depinzi în totalitate de instituțiile românești. Unul dintre motivele care m-au făcut să nu plec de aici e tocmai faptul că nu depind în totalitate de ele. Și îmi permit luxul de a sta în România și de a-mi și plăcea. Nu se compara nimic cu a sta cu prietenii la o bere în Centrul Vechi…

Nici centrul vechi dintr-o altă țară?

Nuuu… crede-mă, am prins și Oktoberfest. Acasă-i acasă și Centrul Vechi e Centrul Vechi. Mai ales acum, după ce a fost făcut și e splendoare.

Dar ce te enervează la oraș?

Hai să începem cu o chestie, dar aici trebuie nuanțat: eu sunt un iubitor de câini. Îmi plac câinii și pisicile, îmi plac foarte mult. Avem și în parcarea de la Operă niște căței, le aducem de mâncare…. Ei, faptul că, dacă mergi seara pe stradă, trebuie să ocolești trei străzi pentru că vezi o haită de câini care vor deveni agresivi… asta e o problemă. Și câtă vreme nu va fi rezolvată problema câinilor vagabonzi, Bucureștiul va avea o bilă neagră. Când spun rezolvare, nu mă gândesc la metode lipsite de suflet, dar trebui create niște condiții de a ține sub control acest fenomen. Pentru că sunt niște suflete. 

Referitor la asta, e o propunere controversată a Primăriei acum, ca bucureștenii să nu aibă voie să dea de mâncare la câini. 

E prima dată când aflu, dar am o întrebare atunci: asta-i soluția lor la rezolvarea problemei? Să moară de foame?

foto: Mihai Petre

Au zis că, dacă oamenii hrănesc câinii, îi încurajează să stea în haită.

Dar soluția lor asta e? Să se împrăștie? Să se împrăștie unde? Părerea mea e că niște animale înfometate sunt mult mai periculoase. Trebuie nuanțat, sunt câini agresivi, dar sunt câini de treabă, care n-au mușcat pe nimeni. Ce facem cu ei? Îi înfometăm și-i lăsăm să moară? Trebuie să-i integrăm și pe ei cumva. Afluxul enorm de câini vagabonzi cred că poate fi explicat și prin demolările aberante din București din anii 80. Toți câinii ăia … cartiere întregi au fost rase, ca Uranus, pentru Casa Poporului, care-i o hidoșenie. Toți câinii ăia au rămas fără stăpân în urma demolărilor. Ei, urmașii ălora, care-s acum pe străzi, n-au nicio vină. N-au venit din pădurile Codrului Vlăsiei, ca lupii, și ne-au invadat pe noi. Fac parte din peisajul bucureștean și trebuie rezolvată chestia asta.

În afară de câini, ce nu-ți mai place aici?

Evident că, fiind șofer, săracul de mine, oricât oi merge eu pe jos, tot am nevoie de mașină prin orașul ăsta minunat. Agresivitatea asta din trafic. Londra e un oraș mult mai aglomerat decât Bucureștiul… dar cred că am auzit doar două claxoane cât am stat acolo- și erau niște claxoane ce doreau să prevină ceva ce părea iminent. Agresivitatea asta din trafic… la englezi e așa-numitul zip system. Când se îngustează drumul pentru lucrări, la noi se face o buluceală, mașinile se bat toate să intre pe banda respectivă. La englezi e mult mai simplu: când se îngustează drumul, regula e să treacă o mașină de pe o bandă, apoi una de pe cealaltă bandă și tot așa. Asigură o fluiditate, dar e o regulă de bun simț, nu e niciun polițist care să coordoneze asta. Există o civilizație a conviețuirii, asta cred că ne lipsește nouă. Strada e un câmp de luptă. Sunt un fel de „Rambo” care își leagă bandana și pornesc la luptă.
Ce nu-mi mai place… în lunile călduroase, praful. E un praf extraordinar, năclăiala aia. Când ajungi acasă și tot ce vrei e să faci un duș. Eee… probabil, dacă aș sta suficient de mult și în alt oraș, m-ar enerva la fel de multe lucruri și la el.

Antropologul Vintilă Mihăilescu ne povestea într-un interviu de orgoliul de bucureștean. Că-s mai mândrii bucureștenii de originea lor decât timișorenii, de pildă.

Oare? Eu n-am auzit niciodată spunându-se că Bucureștiu-i fruncea. Dar, dacă te duci la Timișoara, toată lumea îți va spune asta. Bine, acum eu am mare drag pentru timișoreni, am prieteni buni acolo, au o Filarmonică extraordinară. Toată problema asta cu orgoliile locale sunt niște rămășițe ale gândirii tribale, de delimitare a teritoriului. Nu cred că sunt bucureștenii mai cu moț decât timișorenii. Dar e în gena noastră ca popor, ne place să facem bășcălie de vecini.

Bucureștenii ascultă muzică bună?

E un Babel din punctul ăsta de vedere. Per total, nu mă deranjează nimic la muzica bucureștenilor. Și muzica de club și manelele… muzica înseamnă a te simți bine într-un spațiu sonor pe care ți-l creezi. Fiecare se simte bine în felul lui. Fanatismele nu m-au atras niciodată. Să le impui oamenilor un anumit gen de muzică…

Păi se mai și impune celorlalți câteodată, când se dă muzica tare în mașini sau în bloc…

Nicio problemă, pot să dau și eu tare… bine, glumesc, nu. Din fericire, am parte de vecini liniștiți. Se spune că rudele și vecinii nu ți le alegi. Am avut noroc din ambele puncte de vedere. Nu, e ok, e o sonosferă simpatică, foarte pestriță. Știi ce nu prea se aude în București? Muzică populară sau lăutărească veche. Și e mare păcat.

Dar, per ansamblu, cum e Bucureștiul lui Tiberiu Soare?

În primul rând, e Bucureștiul amintirilor mele. Dacă am crescut aici, foarte multe locuri din București sunt legate de o întâmplare sau de o persoană care mi-e dragă. E un oraș aglomerat, prăfuit, dar e orașul în care trăiesc persoanele la care țin cel mai mult. Și n-are cum să nu-mi fie drag.

foto: Mihai Petre

 

ALTE ARTICOLE din seria Bucureștiul Meu: 

Bucureștiul lui Victor Rebengiuc        Bucureștiul Feliciei Filip

                      

Bucureștiul lui Ioan Lascăr                  Bucureștiul lui Șerban Sturdza

                     

Bucureștiul lui Horațiu Mălăele         Bucureştiul lui Nelu Ploieşteanu

malaele                       

Bucureștiul Maiei Morgenstern         Bucureștiul lui Nicușor Dan

                      

Bucureştiul lui Andrei Pandele           Bucureștiul lui Lucian Boia

                      

Bucureştiul lui Andrei Gheorghe       Bucureştiul lui Teodor Frolu

                     


Cookies