Bragă, limonadă, salep sau… apă. Ce beau locuitorii Bucureștiului de odinioară

15 mai 2022
1445 Afișari
Bragă, limonadă, salep sau... apă. Ce beau locuitorii Bucureștiului de odinioară
Bragă, limonadă, salep sau... apă. Ce beau locuitorii Bucureștiului de odinioară. Sursa foto: Via București

Înainte ca străzile Capitalei să fie pline de magazine și supermarketuri de unde bucureștenii să își cumpere sucuri și apă rece, misiunea de a-i răcori pe locuitorii Bucureștiului le revenea vânzătorilor ambulanți, care ofereau în zilele toride băuturi reci și aromate, precum braga sau limonada, dar și „cofeturi” turcești. Mai mult, în perioada rece printre cele mai populare băuturi de pe străzile Capitalei se număra salepul, o băutură pe cale de dispariție azi. Prin urmare, iată cum se răcoreau și cum făceau rost de apă locuitorii Bucureștiului de altădată.

În București, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când orașul a căpătat primele lucrări de dotare cu rețele de canalizare, Dâmbovița și ai săi sacagii aveau un rol extrem de important, deoarece reprezentau cea mai importantă sursă de alimentare cu apă pentru cetățeni. Deși cântecul celebru lăuda apa Dâmboviței drept „dulce/Cin’te bea nu se mai duce”, râul era departe de a fi curat, după cum se poate observa în descrierea de mai jos:

„Dâmbovița… da atunci privirii scene de o voiciune să transporte pe un pictor ori pe un poet. Lumea se îmbulzea amestecată în același noroi, copiii umblau prin ea strigând veseli, țigănuși goi se vârau până în gât, sacagiii își băgau caii, intrând și ei în apă până peste genunchi, spre a-și umple sacalele. Și unde era mocirla mai adâncă se vedeau mișcându-se niște forme, corpuri cenușii, pleșuve pe jumătate ca niște spinări de hipopotam, capete numeroase cu coarne groase și aduse spre ceafă, boturi negre ce luceau la soare: erau bivolii…”, după cum au transmis reprezentanții muzeului „Casa Filipescu Cesianu” pe Facebook.

Cum vindeau sacagiii apă pe ulițele Bucureștiului

Denumirea meseriei de sacagiu vine de la cuvântul „saca”, preluat din limba turcă, ce însemna butoiul purtat pe două roți prin oraș de vânzătorii de apă. Zilnic, strigătele lor răsunau pe ulițele orașului: „Apă! Apă! Haaap!”. Aceștia umpleau butoaie atât de la fântânile din jurul orașului, cât și din Dâmbovița. Desigur, unii sacagii mergeau până la Ciurel să ia apă, unde Dâmbovița era curată, însă alții mergeau în zonele de scăldat, unde apa era mai murdară. În acest caz, apa trebuia să fie curățată și filtrată, fie cu „apă acră”, denumirea pentru alaun, un sulfat dublu de aluminiu și potasiu, fie cu filtre din piatră spongioasă. Pentru mâncare, spălatul vaselor, al rufelor și prin ogradă se folosea apa bătută cu piatră acră, în timp ce apa de băut era limpezită și filtrată prin piatră spongioasă.

Deși munca de sacagiu era una dificilă iar apa nu era tocmai ușor accesibilă, comercianții vindeau apa la un preț foarte mic – o doniță de apă era cinci gologani, iar o saca întreagă costa între 70-80 de bani sau un leu de argint, în funcție de cât de bine se tocmea clientul. Mai mult, aproape în fiecare sâmbătă exista obiceiul ca vânzătorii să dea de pomană de sufletul morților o saca sau două oamenilor mai săraci.

Braga: băutura cu iz oriental care a cucerit străzile Bucureștiului

În peisajul de vară al Bucureștiului secolelor trecute bragagiii erau de nelipsit: de origine turcă sau bulgară, vânzătorii, îmbrăcați cu veșminte orientale, cu fes și șalvari colorați erau la mare căutare pe străzile Capitalei. Adesea, pe lângă donița cu bragă rece, aceștia aveau și coșuri împletite unde se aflau, așezate minuțios, „cofeturi” turcești, precum magiunul de fructe, halvaua, rahatul sau alte dulciuri.

Braga, după cum nota I.L Caragiale în schița „La Moși”, este o băutură „foarte răcoritoare și igienică; iar ca mâncare, cea mai ușoară și totdeodată cea mai reconfortantă”. Aceasta se realiza în pivnițe denumite „bragagerii”, unde se aflau instalațiile necesare.

Iată cum se producea braga: apa era turnată într-un cazan mare de alamă, prevăzut cu cuptor. După ce apa începea să fiarbă, se adăuga meiul măcinat și făina albă. Acest amestec era fiert la foc mic apoi pe parcursul întregii zile. După răcire, se scotea o parte din fiertură, la care se adăugau apă, un pic de bragă și drojdie de bere, ca să fie grăbită fermentarea. La final, braga era strecurată printr-un capac cu ochiuri mari și o sită deasă de alamă, pentru ca apoi să se adauge puțin zahăr.

Pleacă bragagiul, vine limonagiul – bucureștenii își schimbă gusturile

La începutul secolului XX, bucureștenii încep să prindă gustul altor băuturi în detrimentul celor orientale, precum braga. După cum se nota în publicația „Realitatea ilustrată”:

„Vremurile au luat acum altă faţă. Copiii nu mai sunt aceiaşi de acum două decenii, îşi economisesc banii pentru bicicletă sau aeroplan, iar în plină arşiţă preferă băuturii din mei fermentat, limonada cu gust înţepător de acid, pe care o beau pe nerăsuflate, cu ochii strălucitori de plăcere.”

Limonagiii purtau în spate un alambic în care licoarea se păstra rece și din care turnau cu ușurință în pahare. Când turna în pahare, negustorul se apleca ușor în față și limonada ieșea cu presiune în pahare, astfel că licoarea era poreclită „șămpănică” sau „șămpănică rece”. Aceștia se plimbau și prin centrul orașului, dar mai ales prin zone pe unde se perinda lumea des, precum piețele, cu precădere piața Obor. Apă, zeamă de lămâie, gheață și zahăr ars, care dădea o culoare aparte – astea erau ingredientele răcoritoarei preferate de bucureșteni acum un secol. Una dintre cele mai populare strigări ale vânzătorilor era „Numai zeamă de lămâie, o vând ca să nu rămâie!”.

Ce e salepul, băutura apărută „din flori”

De fapt, salepul chiar este o băutură făcută din flori. La propriu. Salepul este o licoare caldă, consumată iarna, piperată și dulce. Denumirea vine de la „salep”, care sunt tuberculii uscați ai unei specii de orhidee. Potrivit rețetei tradiționale, 10 grame de pudră de tuberculi se amestecă cu 20 de grame de miere sau zahăr și cu 750 de ml de lapte rece, totul fiind apoi fiert circa 10-15 minute la foc foarte mic. La final se adaugă scorțișoară dar și alte mirodenii plăcut înțepătoare.

Dimineața, în lunile reci, vânzătorii luau căile mahalalelor și ale străzilor și începeau să strige din adâncul plămânilor: „Saleeeeeeeeeeeeeeeeeep!”. De origine bulgari, vânzătorii erau numiți iarna salepcii sau salepgii, însă tot ei purtau vara denumirea de bragangii, schimbând obiectul comerțului în funcție de anotimp.

Astfel, se poate observa că plăcerea bucureștenilor pentru răcoritoare sau băuturi calde nu a început odată cu apariția magazinelor și a sucurilor acidulate, ci cu mult timp înainte, pe când bunătățile se vindeau de la „purtător”, din donițe sau rucsacuri de alamă decorate cu clopoței.

Cookies