Zilele acestea sunt zilele disperării pentru părinţii cu copii în clasa a opta şi, evident, pentru copiii de clasa a opta. Cei 8 ani de presiune, mai ales ultimul, încep să dea pe afară şi în sfârşit se petrece ceea ce aşteptăm cu toţii: MAREA EVALUARE NAŢIONALĂ.
În ţară, înţeleg că lupta nu e chiar aşa nasoală, dar în Bucureşti totul s a transformat în ceva de un absurd greu de pus în cuvinte. Nu se ştie cum şi când, liceul a devenit un fel de Oxford sau Cambridge sau Stanford. şi se intră cu cel puţin 9.90 şi ceva. Unde pe planeta pământ însă s-a mai văzut ca asta sa fie media, undeva peste 9, ca de aia îi spune şi numele medie, nu are cum să fie acolo decât dacă ceva este fundamental greşit. Dar fundamental.
Pe vremea mea, că aşa e de la o vârstă, te raportezi la pe vremea ta, era competiţie la licee în Bucureşti. Dar cumva firească. Şi lumea le alegea şi funcţie de proximitatea de casă. Eu am făcut Sava, dar am făcut Sava pentru că era la 4 staţii de casă şi pe urmă pentru că am şi intrat acolo, fără vreun stres extraordinar de mare. Am făcut ceva pregătire la matematică, dar mai degrabă pentru consolidare.
Doar că acum, în 2023, nici măcar şcoala generală nu se mai alege pe proximitate. Părinţii bat Bucureştiul dintr-o parte în alta, transpiră, claxonează, parchează aiurea, blochează străzi, plătesc meditaţii, se agită pentru clase speciale, totul în numele a nu se ştie ce credinţă că e singura şansă pe care o are copilul.
Şi problema e că nu poţi să spargi cercul singur, trebuie să mergi cu valul dacă vrei să rămâi în sistemul de învăţământ. Că dacă tu nu plăteşti meditaţii din clasa a patra, scad şansele copilului să intre la un liceu bun. Iar la liceele bune se intră cu peste 9, nu mai zic de cele foarte bune. Nu prea are sens ce scriu, nu? Pentru că nici povestea în sine nu prea are. Am auzit în ultimii ani de licee absolut banale, ba unele chiar mai puţin de atât, unde se intră tot cu peste nouă, deşi oferta educaţională e praf. Doar că acum cei mai mulţi copii fac obsesiv, ca şoricelul în roată, aceleaşi şi aceleaşi şi aceleaşi probleme la mate şi același tip de subiecte la română, de practic se califică pe barem, nu pe ştiinţă. Sau pe ştiinţa baremului.
În alte ţări nu există această evaluare la 14 ani, căci cine la 14 ani are aplecarea şi liniştea şi înţelegerea de a da un examen despre care i se spune că e vital pentru viitorul lui. În Italia sunt nişte proiecte interdisciplinare, inclusiv cu inteligenţă artificială şi lumea se înghesuie mai degrabă la vocaţionale decât la teoretice. La noi e ruşine.
În Spania, bătaia e pe proximitate, căci şcolile sunt cam la acelaşi nivel, totuşi vorbim despre liceu, nu despre Sorbona.
Deci. Că m-am pierdut în detalii. Toată căutarea asta permanentă, agitată, anxioasă, toată pregătirea obsesivă a copilului pentru marea evaluare nu are, din păcate, decât un efect pervers. Când ajung acolo, îşi dau seama că nu a meritat tot stresul. Stresul se rezolvă greu şi lasă semne pe viaţă. Cine nu intră unde a visat consideră că a trecut printr un eşec major şi şi asta lasă urme. Părinţii cred şi ei că au eşuat şi că pe copilul lor îl aşteaptă un viitor nasol şi că tot efortul lor a fost în van. Şi uite aşa, ceea ce ar trebui să fie o perioadă minunată din viaţa unui adolescent se transformă într-un blestem.
Mie personal mi-e groază de ce va fi la anul, pentru că fii-mea e deja stresată. Şi nu pentru că o stresez eu, ci pentru că sistemul în sine pune această presiune uriaşă pe umerii unor copiluţi.
Altfel, eu, vă spuneam, am făcut Sava, era frumos că era aproape de Cișmigiu şi de Romană. Îmi mai plăcea şi cum arată Şcoala Centrală şi aveam mulţi prieteni în Spiru şi Caragiale. Cred cu tărie că despre asta ar merita să fie alegerea liceului. Despre prieteni, despre locaţie şi despre mediu.
