TIMP LIBER | 16.11.2025
Bucureștiul se pregatește intens pentru Crăciun: au început să fie decorate străzile, bulevardele, vitrine ale magazinelor, dar și multe clădiri care fură privirile trecătorilor.
În vremuri demult apuse, când nu auzeai aiurea la orice colț din oraș „să moară”, „să facă”, sau orice altă variantă de „legământ” care oferă autenticitate autorului, în centrul Bucureștiului exista o biserică unde negustori, oameni ai bisericii sau chiar boieri veneau aici să se judece în fața lui Dumnezeu. Este vorba despre Biserica „Sfântul Dumitru – de Jurământ”, un loc unic în București, ce ținea loc de tribunal și care scotea, cu ajutorul fricii de divinitate, adevărul din acuzator și pârât.
În Centrul Vechi, pe calea care cândva ducea la Curtea Domnească, se află Biserica „Sfântul Dumitru – de Jurământ”, un lăcaș de cult istoric al Bucureștiului, un loc pe unde și-au purtat pașii domni ai țării, prinți de peste hotare, diverse alaiuri sau soboare. În documente este întâlnită adesea ca Biserica Negustorilor sau “Biserica de Jurământ”, deoarece era singurul lăcaș de cult din întreaga Capitală unde negustorii și nu numai erau chemați să jure că vor spune „adevărul adevărat”.
Situată pe Str. Poștei nr. 2 / Str. Franceză nr. 1, despre Biserica „Sfântul Dumitru – de Jurământ” se poate spune că a fost de-a lungul întregii sale istorii situată chiar în inima Bucureștiului. Și, deși nu impresionează prin mărime, impactul istoric pe care l-a avut acest colț de smerenie care te ferește de tot zgomotul din Centrul Vechi, de toate reclamele și terasele ce o înconjoară.
Povestea bisericii începe la mijlocul secolului al XVII-lea, într-un București încă mic, dar deja plin de intrigi și procese. În jurul anului 1650, pe acest loc este ridicată o biserică din lemn, ctitorită de vornicul Badea Bălăcianu, conform Călător prin România. Deși existența ei este mai veche, lăcașul intră oficial în documente câțiva ani mai târziu, în 1655, într-un context cât se poate de grăitor pentru rolul său viitor: un jurământ solemn, rostit aici pentru stabilirea adevărului într-un proces dintre Episcopia Buzăului și Radu Dudescu. Este momentul care fixează, simbolic și documentar, identitatea bisericii ca spațiu al jurământului.
Legătura cu Episcopia Buzăului se consolidează în timp. În jurul anului 1700, biserica devine metoc al Episcopiei Buzăului, iar casele din jurul ei capătă o funcție practică, dar importantă: îi găzduiau pe episcopii buzoieni atunci când veneau la București pentru treburi administrative sau politice. Nu era doar un lăcaș de cult, ci și un mic centru de reprezentare ecleziastică într-un oraș aflat în plină dezvoltare.
“Se mai numea și Biserica de Jurământ, pentru că într-însa se făceau jurămintele cele mai solemne, atunci când pârâtul sau acusatorul se încingeau, în fața Arhiereului și a preoților, cu Brâul Prea Curatei, și jurau lângă ușa altarului că vor spune adevărul și nimic alt decât adevărul. Bunăoară, la 1655, era un mare proces între Radu Logofătul Dudescu și călugării Episcopiei Buzăului pentru neșce mori. Jurământul ce li s-a dat l-au făcut în Biserica de Jurământ”, G.I Ionescu Gion, Istoria Bucurescilor, Editura Etptehnopress, 2003.
Biserica de lemn nu va rezista însă trecerii timpului. Între 1741 și 1746, Stroe Râmniceanu, care va deveni mai târziu călugărul Isaia, împreună cu nepotul său, Radu, logofăt de vistierie, decid să ridice o biserică de piatră, mai solidă și mai potrivită importanței pe care lăcașul o căpătase deja. Este un pas firesc, dar și costisitor, într-o epocă în care construcțiile durabile erau adevărate investiții de prestigiu.
Despre evoluția exactă a bisericii în deceniile următoare se știu puține lucruri, însă sfârșitul secolului al XVIII-lea o găsește într-o situație deloc fericită. În 1797, lăcașul se află aproape de ruină, cu mari probleme financiare, semn că întreținerea devenise o povară greu de dus. Contextul nu ajută deloc: cutremurul din 1802 și incendiul din 1804 adaugă noi distrugeri unei clădiri deja fragile, adâncind criza și pregătind terenul pentru viitoarele refaceri.
Ca printr-o minune, Biserica „Sfântul Dumitru – de Jurământ”, care fusese rezidită în anul 1819, a scăpat ca prin minune de Marele Foc din 23 martie 1847, lăcașul de cult fiind ușor avariat de flăcările care au mistuit în întregime aproape tot centrul orașului. Anii au trecut, însă din păcate nu cu bine la Biserica „Sfântul Dumitru – de Jurământ”, asta deoarece în perioada interbelică, lăcașul ajunge într-o stare avansată de degradare și este propus spre a fi demolat. În cele din urmă biserica scapă de soarta demolării, și chiar este refăcută și înfrumusețată, din anul 1930 funcționând practic fără încetare până astăzi.
Desigur, ultima serie de lucrări a avut loc între anii 2012 și 2019, când biserica a fost reabilitată sub îndrumarea preotului paroh Mihai Gojgar, implicat în diverse proiecte sociale și comunitare de-a lungul anilor.
