Baia Centrală, locul din București unde mahalagiii și călătorii veneau ca să își curețe „murdalâcul”

Poate acum sunt un concept greu de înțeles, pentru că apa caldă e la îndemâna oricui, dar la începutul secolului, în București existau (și erau și foarte frecventate) băile publice. Acolo se strângeau cei care fie doar treceau prin oraș, fie cei care nu aveau posibilități neapărat să aibă acces la orice zi și orice oră la apă caldă ca să se spele. Ce-i drept, n-ar strica câteva băi de-astea prin oraș data viitoare când rețeaua de termoficare este reabilitată sau are o avarie mare.

Cândva, în București, apa caldă era considerată un lux (nu ne referim la zilele când rețeaua de termoficare merge bine), o comoditate la care o bună parte a locuitorilor puteau doar să râvnească. Atât pentru cei care nu-și permiteau, cât și pentru cei care se perindau prin Capitală cu fel de fel de treburi au fost înființate băile publice, un concept care datează încă din vremurile imperiului Roman dar care s-a pierdut cu trecerea timpului în Evul Mediu.

Baia Centrală, una dintre cele mai cunoscute băi publice din București

Băile publice au apărut în București încă de la finalul secolului al XIX-lea, însă s-au bucurat de cea mai mare popularitate în perioada interbelică, imediat după sfârșitul Primului Război Mondial. Aici veneau cu precădere cei care călătoreau cu treabă prin București și care aveau nevoie să se spele după un drum lung, mai ales în lunile mai călduroase, dar și cei care nu aveau acces la apă caldă, aceștia nefiind deloc puțini, deoarece apa caldă disponibilă la orice oră era cu adevărat un lux, fiind disponibilă doar în hoteluri, în casele celor mai înstăriți dintre bucureșteni dar și în blocurile proaspăt ridicate la începutul perioadei interbelice, conform bucureștiivechișinoi.ro.

Muncitorii din fabricile și atelierele bucureștene veneau aici cel puțin o dată pe săptămână, în timp ce locuitorii din mahalale luau cu asalt băile publice în ziua de sâmbătă, care devenise printre aceștia ziua dedicată igienei corporale. Astfel că în weekend era puțin probabil să nu dai de aglomerație. Printre primele băi apărute se numără băile Grivița și băile Eforiei (din palatul cu același nume). La 1937, România avea o medie de 2000 de locuitori pentru fiecare baie, o statistică frapantă în ziua de azi, dar care acum aproape nouă decenii punea țara noastră înaintea altor state considerate mai avansate.

Nu a dispărut după al Doilea Război Mondial

Baia Centrală era una dintre cele mai frecventate și populare din București. Aceasta era situată lângă Universitate, pe strada Biserica Enei la numărul 11, în imediata apropiere a blocului „Dunărea” din prezent.  Această baie publică s-a bucurat de un succes important, deoarece era chiar în centrul orașului și era accesibilă aproape tuturor locuitorilor. De asemenea, Baia Centrală a existat și pe timpul regimului comunist, dovadă fiind chiar fotografia de mai jos, realizată în anul 1965.

Un detaliu mai puțin cunoscut despre Baia Centrală este faptul că la subsolul clădirii, în anul 1924, aici se găsea laboratorul cinematografic al regizorului Vasile Gociu, unul dintre pionierii cinematografiei române. Acesta își developa filmele, își realiza documentarele și executa titluri de limbă română pentru filmele străine într-o căldură greu de suportat, cauzată de conductele prin care trecea apa fierbinte folosită la băi.

Citește și

• Cel mai frumos castel mediteranean din București ascunde o istorie cumplită. Proprietarii au fugit spre libertate, dar au ajuns în lagărele lui Tito | Interviu cu arh. M. Ghigeanu
• Groapa lui Ouatu, vestita mahala din Grivița de astăzi, unde pitorescul, sărăcia și pericolul erau la ordinea zilei
• Grivița, ultima baie publică din București nu mai e publică. Stabilimentul în care-și spălau bucureștenii “murdalâcul” a fost retrocedat cu tot cu istoria lui extraordinară