Avertisment pentru corporatiști – Coșmarul care abia urmează pe Dimitrie Pompeiu

Bucureștiul are un talent aparte: să-ți vândă viitorul în capitole frumoase („consultare de piață”, „caiet de sarcini”, „strategie”, „proiect major”), în timp ce prezentul te prinde zilnic pe Dimitrie Pompeiu într-o versiune de oraș care pare că și-a uitat infrastructura într-un sertar.

Acum, pe hârtie, sună chiar bine. Primăria a scos la consultare în SEAP conținutul caietului de sarcini pentru proiectarea și execuția modernizării bulevardului Dimitrie Pompeiu, plus extinderea infrastructurii de tramvai și o nouă conexiune rutieră între Șoseaua Pipera, Bd. Dimitrie Pompeiu și Str. Fabrica de Glucoză.

Și mai sunt și detaliile „de prezentare”: două benzi de circulație, un drum nou de legătură, o pasarelă pietonală hobanată (adică o traversare sigură, pe care o vei privi cu recunoștință când vei vedea ce înseamnă să traversezi la sol), plus extinderea tramvaiului astfel încât liniile 16 și 36 să se conecteze la linia 5, pe un traseu nou, cu acces mai rapid spre Bd. Barbu Văcărescu. Bonus: dispare bucla de întoarcere și apare acolo un Park&Ride. Ce mai, o să fie super, dar probabil într o altă viaţă. Că, la cum se mișcă lucrurile la noi, eu nu cred că mai prind până la pensie decât partea de şantier, care o să fie un coşmar.

Noul Dimitrie Pompeiu cel promis de ani de zile

Consultarea de piață e fix genul de etapă care arată bine într-un comunicat și care nu schimbă nimic în trafic. E importantă, da. Dar e tot un „pre” la un alt „pre”: proiectare, avize, licitație, contestații, exproprieri, relocări de utilități. Și abia apoi șantierul în sine.

Între timp, în zona asta se întâmplă ceva absolut românesc: vorbești despre conectarea liniilor de tramvai, dar realitatea recentă e că pe Dimitrie Pompeiu tramvaiele au fost închise după incidentul acela în care o șină a străpuns podeaua unui vagon, iar zona a funcționat de  mult timp pe improvizații și soluții temporare.

Când plouă, înotăm în noroi şi nu, nu e o exagerare, noroiul din Pipera e altceva, vă spun. Sunt multe şantiere şi eu personal n-am văzut până acum nicio curăţenie cât de cât în zona asta. 

Apoi, să zicem că se dă drumul efectiv la lucrări. Atunci începe partea pe care Bucureștiul o practică impecabil: orașul devine un puzzle, dar fără imaginea de pe cutie.

În primul rând, dacă se lucrează la tramvai și la carosabil, se lucrează în același loc în care traficul e deja sufocat. Pe Dimitrie Pompeiu nu ai „un pic de loc de manevră”. Ai, în multe momente, doar două opțiuni: stai sau stai. 

Și, da, planul e să lărgești, să reconfigurezi, să conectezi. Dar, până ajungem acolo, varianta probabilă e asta: benzi îngustate, devieri, semafoare temporare, plus acea specie bucureșteană de șantier mic care rămâne săptămâni întregi cu garduri și semne, de parcă lucrarea în sine e doar decorul. În teorie, conectarea 16 și 36 la linia 5 îți dă un tramvai mai util, cu acces mai rapid spre Barbu Văcărescu. În practică, Bucureștiul tocmai a trecut printr-un episod în care linia 5 a rămas blocată, deși lucrările erau prezentate drept finalizate, cu dispute și întârzieri care au prelungit „interimatul” transportului alternativ.

De asta, când auzi „planuri ambițioase”, nu poți să nu te gândești la întrebarea simplă, de bază: cine garantează că trecem de la plan la funcțional? Nu perfect. Funcțional.

Bun, și noi cum trăim până atunci?

În perioada lucrărilor, PMB a vorbit despre transport alternativ. Asta, tradus, înseamnă că o parte dintre oameni vor migra spre metrou, o parte spre autobuze-navetă, o parte spre mașini (adică spre și mai mult trafic), și o parte vor încerca să-și negocieze zile de lucru de acasă. Pentru zona Pipera, cel mai realist „plan personal” va fi unul de tip hibrid: mergi cu metroul cât poți, mergi pe jos cât poți, iar cu mașina doar dacă chiar nu ai alternativă.

Și da, va exista și varianta „plec mai devreme / plec mai târziu”. Bucureștiul se împarte mereu în două categorii în șantiere: cei care au flexibilitate și cei care n-au. Ceilalți vor sta în coloană și vor face din ea un soi de coworking pe roți, cu ședințe pe speaker și nervi împachetați în politețe corporatistă.

Eu nu zic că proiectul nu e bun sau că nu poate să fie foarte bun.  Chiar poate schimba zona, dacă se face cap-coadă, dacă se coordonează și dacă nu se transformă într-o succesiune de etape care țin cât o generație de angajați în Pipera.

Dar, până la „pasarela hobanată” și „Park&Ride” de pe Dimitrie Popmpeiu, noi avem de traversat clasicul București: un oraș care începe mare și ajunge greu, în care șantierul nu e doar o etapă, e un stil de viață.