Avertisment: Ce i-ar putea deranja grav pe bucureștenii care merg să vadă Odiseea lui Nolan

Doamne, nici nu știu de unde să apuc recenzia Odiseei lui Nolan, aș fi știut eu, dar problema este că nu l-am văzut încă, așa că, fie că ești din București sau din altă parte, te invit să mergem împreună pe fluxul gândirii mele, mai ales că deocamdată nu am nici cea mai vagă idee care este subiectul acestui articol. N-o să mă feresc de privirile tale posibil critice și o să recunosc că am ales acest subiect din două motive. Primul este faptul că este de interes în perioada aceasta, iar al doilea că nu am găsit altul.

Dacă ar fi, Doamne ferește, să-mi bazez scriitura strict pe fapte concrete, în cazul Odiseei aș avea două. Cel dintâi e că doi dintre prietenii mei s-au dus aseară să vadă filmul la Mall Băneasa și mi-au zis că era haos la cinema, au stat cam jumtătate de oră să-și ia popcorn și floricele. Da. Unul și-a luat popcorn, celălalt floricele. Sala a fost plină ochi, deci oamenii își doresc să vadă acest film, există interes. 

Prietenii mei au zis că le-a plăcut de i-a luat delirul, deși au pornit în această călătorie cinematografică cu o oarecare stare de nervi amestecați cu frustrare, pricinuită de faptul că au pierdut primele 15 minute pentru că au stat la coadă să-și ia floricele și popcorn. Îi suspectez că și-au luat și nachos, dar nu mi-am spus, în fine, nu suntem aici să criticăm onestitatea oamenilor.

Acum, eu înțeleg de ce se înghesuie lumea, domnul Nolan are câteva filme excepționale la activ, dintre care mie îmi plac maxim unele și doar tehnic altele. Am observat o chestie la filmele dumnealui, cele care au ca subiect, ca motor principal iubirea sunt niște capodopere și emoționale, nu doar cinematografice, cum ar fi Inception, Interstellar sau Dark Knight. Altele, cum ar fi Dunkirk, Tenet sau Oppenheimer sunt excepționale ca și realizare, dar pe mine, cel puțin, nu m-au mișcat la nivel metafizic.

Așa. Al doilea fapt concret ține de rigurozitatea românească, deja celebră în întreaga lume, că oriunde te-ai duce, din Papua până în Guineea (între cele două sunt 13.700 de kilometri, iată cum ni se lărgește plaja de cunoștințe generale), oriunde te-ai duce, deci, simțul perfecționismului românesc este prețuit și onorat fără rețineri. Se știe!

Pe Rotten Tomatoes, Odiseea domnului Nolan are un scor de 94%, foarte bine deci, maxim fiind 100%, iar pe IMDB un scor de 8,5/10, în creștere, acum câteva zile avea 8,3. Pe Cinemagia, însă, filmul are doar 6,9, iar această situație nu ne poate sugera nimic altceva în afară de faptul sfidător de evident, că Odiseea n-are stofă de Cannes, Veneția, Toronto sau alte festivaluri unde participă filme și cu substanță, nu doar cu imagine.

Singura bucurie care mi se poate desprinde în urma acestei frugale analize, ca o pasăre pribeagă crescută în cuibul concluziei, este că, Doamne ajută, bine că noi bucureștenii sau, mai bine zis, românii suntem o nație de intelectuali. Pe noi nu ne duci cu coiful cu una cu două. În niciun caz. Pentru noi, dacă subtitrarea nu e scrisă de Cioran și Noica, filmul nu există. 

În plus, dacă însăși chintesența existenței nu este prezentată pe parcursul peliculei de o manieră ambiguă sau abstractă, noi putem să luăm personal treaba asta, pentru că mesajul e foarte clar: Nolan a vrut să ne jignească inteligența. Nu de cea emoțională zic, că inteligența emoțională nu poate fi jignită de nimic. Ea, și dacă o scuipi între ochi, tot te ia în brațe și-ți spune că te înțelege, că era clar că tu aveai prea multă salivă, iar ea prea mult spațiu liber între ochi.

În fine, simt că m-a cam luat valul și nu ăla bun, că-mi place mai puțin de mine când mă apuc să critic sau să analizez varii categorii de bucureșteni sau oameni, în general. În fond și la urma urmei, ce vor să ne învețe filmele, cărțile sau muzica e să fim mai îngăduitori unii cu alții, că fiecare are odiseea lui care nu durează doar trei ore, ci o viață întreagă. Doamne ajută și Doamne ferește, odiseea personală ne întărește. Adișosul Odiseificatorul.