„Atenție, se închid ușile”. Povestea metroului din București (Partea I)

Deși metroul a fost inaugurat în anul 1979, primele planuri și discuții despre realizarea unei rețele de metrou în București datează încă de la începutul secolului trecut. Totuși, creșterea bruscă a populației și extinderea Capitalei au dus la necesitatea introducerii metroului în viața bucureștenilor, deoarece mijloacele de transport în comun de suprafață nu mai făceau față fluxului mare de călători. Prin urmare, vă prezentăm istoria metroului din București.

Astăzi, metroul reprezintă unul dintre „bunurile indispensabile” ale bucureștenilor, dat fiind numărul mare de oameni care tranzitează în fiecare zi Capitala pentru a ajunge la școală, la locul de muncă sau în multe alte locuri.

Până acum puțin peste un secol însă, metroul reprezenta doar visul și proiectul unui tânăr student. Este vorba despre cunoscutul inginer și om de știință Dimitrie Leonida care, pentru lucrarea sa de licență, realizează planul construirii unui metrou în București. Acesta este considerat primul efort major în vederea realizării transportului subteran.

Povestea metroului din București. Când au apărut primele tentative de circulat prin subteran

În anii 1909-1910 au apărut primele discuții mai serioase pentru realizarea unei rețele de metrou în București. Aceste idei au apărut deoarece compania care dorea concesionarea construirii liniilor de tramvai din oraș, firma Siemens & Halske, cerea o sumă considerabilă de bani, sumă care ar fi putut de altfel să acopere costurile proiectului de metrou al inginerilor Dimitrie Leonida și Elie Radu, care făceau parte din Consiliul Tehnic al Bucureștiului.

Două decenii mai târziu, în jurul anilor 1929-1930, ideea construirii unei rețele de metrou în București a revenit în atenție, de această dată la propunerea arhitectului Duiliu Marcu, ce se afla la conducerea comisiei care avea ca sarcină Planul de sistematizare a Capitalei. Ideea a rămas însă doar pe foaie, deoarece s-a ajuns la concluzia că, la acea vreme, Bucureștiul putea fi încă acoperit „la limită” de mijloacele de transport de suprafață.

În timpul anilor ’40, în București au fost realizate o serie de lucrări de modernizare, printre care și realizarea lacurilor de pe râul Colentina, dar și „mascarea” Dâmboviței cu un planșeu de beton. Tot în această perioadă a fost adusă din nou în discuție construirea metroului, deoarece era considerat un mijloc de transport esențial într-un oraș cu o populație de 1 milion de locuitori. Planșeul Dâmboviței era prevăzut cu câte 2 locuri libere prin care să se poată realiza metroul.

Era vorba despre 3 linii – una între Hipodromul Băneasa și Piața Unirii (8,2 km), una între Gara București Est și Șoseaua Academiei (5,5km) și ultima între Gara de Nord și Piața Victoriei (1,3 km). Venirea celui de-al Doilea Război Mondial a dat însă peste cap orice socoteli în acest sens.

Bucureștiul a primit până la urmă metrou

În anul 1952 au fost înființate Institutul de Proiectare dar și Direcția Generală a Metroului din București, instituții aflate în subordinea Ministerului Transporturilor. Sub puternica influență a sovieticilor, s-a dorit realizarea unei rețele de metrou cu funcție dublă: de transport dar și de apărare, ce poate fi folosită ca adăpost în caz de război. Astfel, stațiile erau gândite la adâncimi mari, între 20 și 40 de metri. Un lucru care, în teorie, nu era neapărat rău, însă era extrem de costisitor, un proiect pe care economia României anilor ’50 nu l-ar fi putut acoperi. Prin urmare, cele două instituții au fost desființate, iar metroul bucureștean a fost pus la sertar. Din nou…

Creșterea accelerată a populației Bucureștiului a făcut ca în jurul anului 1970 transportul în comun de suprafață, asigurat de Întreprinderea de Transport București (actuala STB) să nu mai poată să asigure transportul bucureștenilor în condiții decente și sigure, în ciuda faptului că era printre cele mai mari regii din Europa (toate autobuzele erau pline ochi și zilnic la orele de vârf oamenii se agățau pe unde apucau iar autobuzele plecau cu ușile deschise).

Un an mai târziu, în 1971, Consiliul Popular al Municipiului București (CPMB) a înființat o comisie centrală condusă chiar de președintele CPMB, Dumitru Popa, dar și un colectiv de lucru din care făceau parte specialiști ai Politehnicii București și ai ITB, printre alte instituții. Aceștia aveau ca misiune documentarea și realizarea studiilor necesare pentru realizarea metroului bucureștean.

În cele din urmă, după aproape un an, colectivul de specialiști a ajuns la concluzia că singurul mod în care transportul în comun din București poate reveni la normal este prin construirea unei rețele de metrou. Astfel, Bucureștiul primea metrou, desigur, nu era la fel de vechi precum galeriile din Londra (1863), Budapesta (1896), Paris (1900), Berlin (1902) sau Moscova (1935), însă avea să fie folosit și modernizat decenii bune de la inaugurarea sa.

Vă așteptăm în curând cu partea a doua a poveștii metroului bucureștean.