Ăștia trebuie stârpiți de mici! 

18 mai 2022
376 Afișari
Ăștia trebuie stârpiți de mici! 

Am meditat, vreme de trei săptămâni, la finalul piesei „Părinți și copii”, pusă în scenă de Vlad Massaci la Teatrul Național din București. Și asta pentru că respectivele secvențe m-au bulversat nu atât prin intensitatea lor (și vă asigur că au fost foarte intense), cât mai degrabă prin disonanța lor cu restul spectacolului. Părea din alt film, la figurat, dar și la propriu, pentru că se pare că sala „Ion Caramitru” de la TNB predispune regizorii la proiecții video.

Prin urmare, pentru a-mi rezolva dilemele cognitive am mers, ca de obicei, la sursă. Și am (re)citit romanul omonim al lui Turgheniev, care stă la baza dramatizării semnate de Brian Friel. Pe scurt: subiectul este conflictul dintre generații, plasat în cazul de față într-un cadru rural bucolic al Rusiei secolului 19. Unor tați cumsecade – dar cam veștejiți din toate punctele de vedere – li se contrapun odraslele lor, copii deveniți „nihiliști” în studenție, și care vor să schimbe lumea cu orice preț, desigur prin mijloace radicale, violente, pentru că altfel nu se poate.

Romanul lui Turgheniev este cât se poate de echilibrat, autorul detașându-se cu eleganță de ambele tabere și zugrăvind conflictul din perspectiva unui spectator neimplicat. Desigur, în epocă a suscitat nenumărate controverse, fiind atacat din ambele părți, și de progresiști și de conservatori, ceea ce reprezintă cel mai bun semn al succesului demersului său literar. Totuși, dacă e să judecăm cu maximă obiectivitate, trebuie să spunem că el consideră elanul revoluționar al celor doi protagoniști mai degrabă ridicol decât amenințător, dar nu o spune în mod direct, ci rezidă din felul în care le croiește destinele: unul se însoară și se „domesticește”, iar celălalt… (mergeți și vedeți piesa, nu vă dau spoilere!)

De cealaltă parte, Friel și Massaci (n-am citit dramatizarea, așa că nu știu exact care e contribuția fiecăruia) îi iau mult mai în serios pe nihiliști, văzând în ei germenii regimurilor totalitare care au urmat și pe care, desigur, Turgheniev nu avea cum să le anticipeze. Așa că finalul propus de ei este o parafrază subtilă a celebrului banc cu ceainicul*): uite ce s-a întâmplat dacă ăștia n-au fost stârpiți de mici! Iar modul în care regizorul l-a pus în scenă (aici n-am niciun dubiu!) este chiar spectaculos, după ce timp de două ore și ceva piesa a curs foarte, foarte turghenievește.

Din punctul meu de vedere, concluzia trasă de Vlad Massaci (și poate de Friel) este una corectă, dar nu știu dacă romanul „Părinți și copii” era cel mai bun „material didactic”. E dreptul lui să facă asta și, chiar dacă mi-a luat atâta timp să mă conving, pot spune cu mâna pe inimă că, oricât de strident ar fi, finalul nu alterează cu nimic capodopera lui Turgheniev.

Andrei Huțuleac, Alexandru Potocean și Mihai Călin în „Părinți și copii”, regia Vlad Massaci

Și dacă am spus că montarea este una „clasică”, în deplin respect pentru autor (spre deosebire de o altă producție recentă, pe aceeași scenă), trebuie să menționez și contribuția actorilor, care nu doar interpretează corect partiturile încredințate de regizor, ci reprezintă motive în sine pentru a merge să vedeți piesa. Și mă refer în primul rând la Mihai Călin, care face un rol grozav, oarecum în afara zonei lui de confort, dar și la Alexandru Potocean și Richard Bovnoczki (Doamne, ce nume!) care și-au consolidat pozițiile fruntașe în topul preferințelor mele. L-am lăsat la urmă pe Andrei Huțuleac, debutant pe scena mare a TNB, căruia Vlad Massaci i-a încredințat rolul principal, Bazarov, intuind perfect potențialul său imens de a da viață unor astfel de personaje. L-am regăsit aici pe Huțuleac cel din „Funia” (regia Matei Lucaci-Grünberg) sau chiar din „Hamlet” (regia V.I. Frunză), încât înclin să cred (fără vreo bază factuală), că în aceste tipologii se regăsește într-o bună măsură Andrei Huțuleac, omul nu actorul.

Detalii, program și bilete – aici!

P.S. Am stat pentru prima dată în primul rând al sălii Mari a TNB, iar senzația e chiar deosebită! Mai ales la un spectacol în care este folosită întreaga imensitate a scenei, inclusiv elementele mobile.

P.P.S. *) Pentru cine nu-l știe, bancul cu ceainicul:

Într-o zi, pe Ivan îl lovește trenul, exact când intra în gară, șuierând. Printr-o minune, scapă cu viață și, după câteva săptămâni petrecute în spital, ajunge din nou acasă. Așezat confortabil în pat, stătea de vorbă cu Natașa când, dintr-o dată, ceainicul pus pe foc începe să șuiere, semn că apa e fiartă. Nici una, nici două, Ivan sare ca ars din pat, pune mâna pe toporul atârnat în cui și începe să lovească furibund ceainicul până îl face țăndrări. Văzând privirea îngrozită a Natașei, îi explică cu calm: „Ăștia trebuie stârpiți de mici!”

Nota redacției: Radu n-a mai scris de ceva vreme, pentru că a văzut niște piese despre care spune că nu merită nici măcar pomenite, darămite comentate. Dar ne-a promis că se va revanșa în zilele următoare. Până atunci, vă invităm să citiți recomandările lui pentru două spectacole care luna aceasta vor avea ultimele reprezentații înainte de o regretabilă moarte clinică: Tinerețea noastră și Liliom, ambele în regia lui Victor Ioan Frunză, la Centrul Cultural Lumina.

Cookies