Așa puteam și eu, Simona!

Pe mine Madonna m-a ajutat foarte mult. Cântăreața. Interpreta. Când eram eu cvasi pequeno, printr-o conjunctură dramatică din familia mea pe care nu o dezbat, pentru că încă îmi trăiesc părinții, am primit cadou o combină muzicală cu CD. Am fost primul din clasă cu CD, ceva ce mie mi se părea ireal, pentru că nu mai fusesem primul la avut ceva. Ah, ba da, păr pe picioare și fund. Foarte dramatic să te dezbraci de față cu alții când doar tu erai maimuță. Vă dați seama cât chin am acumulat eu în adolescență doar pentru că am avut pilozitate corporală excesivă, ceea ce unii în lumea civilizată m-ar fi găsit chiar ca fetiș, dar nuuu, Dumnezeu a zis să facă situația și mai hilară și m-a pus cu păr pe picioare la Drăgășani, unde singurul fetiș era să nu știe lumea cum suntem noi, de fapt, să păstrăm aparențele. Noi, oamenii zic. Acum diminuez, firește, fetișul acesta e la nivel global.

În primul rând, Madonna, chiar care o fi piesa preferată a Simonei Halep de la Madonna?, deci în primul rând a cântat live Vogue la MTV Awards în 1990, ceea ce am văzut și eu patru ani mai târziu când ne-au pus cablu la Drăgă, live care are o doză puternică de homoerotism, plus dansatori cu picioare superbe în pantaloni scurți, era delir. Apoi au urmat multe piese care îmi plac și acum, chiar vă recomand să ascultați la un sistem audio performant piesa Like a Prayer, o să vedeți că o să găsiți acolo sunete noi nouțe.

Madonna mă ajută și în ziua de astăzi, în sensul că mă uit la domnia sa pe Instagram și îmi dau seama că, dacă ea nu se simte validată și mai vrea, eu chiar nu are sens să mă complic să-mi rezolv problemele de validare. Lasă-o dreacu dă validare îmi zic în sinele meu interior când discută vocile din cap, iar eu mi-aduc aminte să fiu atent la ele. Ignor-o, las-o-n sânge de validare, că dacă n-o bagi în seamă moare, se veștejește, sper. Asta îmi mai zic în cap.

Cel mai mult însă, Madonna m-a ajutat în vara trecută. În 2021, adică. Mie îmi place să dansez ca formă de mișcare, dar firește că nu o fac destul de des. Și vara trecută eram în casă, la București și dansam deja de vreo jumătate de oră când a intrat piesa Music Inferno, care este live-ul Madonnei al piesei Music, adaptat disco pentru turneul de promovare a albumului Confessions  On a Dancefloor. Îmi place foarte mult live-ul ăsta. Și coregrafia, și mixul.

Există un moment, bănuiesc că în orice formă de mișcare, când îți lași mintea liberă și doar te miști. Am observat asta și pe vremea când alergam. E o stare în care mișcarea te provoacă cumva pe tine, nu tu pe ea. Și mintea se eliberează. În timp ce dansam super frenetic, pentru personale văzătoare care citesc acest text voi spune că purtam doar o pereche de chiloți, șosete și adidași. Mintea se eliberase și aveam un singur gând, o rugăminte față de Dumnezeu, prin care Îl rugam să îmi dea un semn. Și l-am tot rugat și l-am tot rugat și nimic.

La un moment dat am realizat că am nevoie să fac un pipi. Eram super transpirat, semnul de la Dumnezeu nu venea, m-am dus la toaletă. Am început să fac șupișu, cum îi zic câinelui să facă, și, nu trecuseră două secunde, că am simțit că vine și un pârțișor. Știți și dumneavoastră cât de în largul lor se simt bășinile când suntem singuri acasă. Nu strângi deloc, nu încerci să cambrezi cicularul pentru a reduce din sunet, ci o lași, gen du-te fata mea, umple spațiul. Fix cum s-ar recomanda să face și cu orice bașină de gând avem. Știți că există, și sper din tot sufletul că și domniile voastre au trecut prin asta, o frântură de secundă, un fel de copilul clipei, puiuțul de lapte al momentului în care apuci să realizezi că inevitabilul se va produce.

De exemplu, o vezi pe bunica ta cu diabet zaharat și un mic cancer făcând un pas greșit și știi că va cădea din barcă și te gândești că ce bine că nu știi să înoți, că și așa îi era greu. Sau, tot de exemplu, îți dai seama că a dat laptele în foc sau, tot de exemplu, îți dai seama că pârțul e mai mult, it’s actually his father, the shit. Așa am pățit eu. Pârțul nu a fost pârț, ci o frumusețe de submarin care a nimerit pe uscat în scopuri destul de mistice, pentru că nu mult i-a luat minții mele să interpreteze acest incident de decompresie spontană ca pe mesajul cerut de la Dumnezeu. Mesaj simplu și la obiect: Nu te mai căca pe tine.  

Pentru că recunosc, am făcut-o de multe ori. Uneori repetitiv, paradoxal, cumva am reușit să fac the same shit de mai multe ori. Și jur că era același. Mă uitam la el și îi ziceam: Mă, dar pe tine te-am mai făcut de câteva ori. Eh, eu te-am făcut, eu trag apa peste tine. Nu puține au fost situațiile din aceasta viață când nu m-am identificat cu pronumele he/him, ci m-am identificat cu ideea de a fi rachetă. Am fost rachetă de multe ori, că trebuia să ajung cumva și la Simona. Unde rachetă e un fel de kamikaze care se aruncă în gol în greșeală.

 Am vrut ieri să sun mai mulți prieteni să îi întreb cum ar fi reacționat părinții lor dacă ei ar fi fost sportivi de performanță și ar fi aflat că s-au dopat. Am sunat o singură prietenă și ne-am lungit, iar ea mi-a răspuns: Mama, care e într-o relație sănătoasă cu alcoolul ar fi zis: “Știam că o sa ajungi și tu aici.” De aici s-a lungit discuția și n-am mai sunat alți prieteni.

Titlul acestui articol mi-a venit ieri în timp ce curățam ceva prin curte și mi l-am imaginat spus, așa, pe ton de telenovelă, în care personajul acuzator întoarce capul brusc și se uită tăios, cu coada ochiului la personajul acuzat și îi spune asta: «Așa puteam și eu, Simona!» Eu, mulțumită unei replici similare, am crezut mulți ani că madrugada înseamnă ceva nasol, nesimțită, infectă, din astea, pentru că am văzut într-o telenovelă un dialog cu multă ură în care se pronunța și madrugada. Madrugada înseamnă zori, crăpătura zorilor în care tuturor ne vine să ne băgăm ceva când nu avem chef să ne dăm jos din pat. Mi-am și jignit în glumă prietene zicându-le madrugada, lol.

Madrugada, oricum, sună similar cu ma drogada, ceea ce ar putea fi mult mai pliat pe subiectul inexistent al acestui articol. Eu, personal, aș face olimpiezi întregi, concursuri internaționale pentru sportivi care se dopează. Și dependența e tot un fel de handicap. Și i-aș lăsa să se drogheze cu ce vor ei, mai ales în timpul probelor. Vă dați seama cum ar fi o probă de alergare sărituri obstacole pe ciuperci? Televizată, în primul rând. Dacă te prinde poliția cu un plic ceva, tu să răspunzi senin: «Păi, mă pregătesc pentru olimpiadă, șefule!» «Aaaa, altceva.» 

În fine, în altă parte voiam să ajung. Vă zisăi că am fost de multe ori rachetă. Și, de câte ori am fost rachetă, de câte ori am făcut o greșeală, am avut nevoie de un singur lucru, de o familie care să îmi spună că e ok, că le aparțin indiferent de greșeala făcută, că sunt tot copilul lor, iar iubirea nu e o fraieră penibilă care să se condiționeze în funcție de comportamentul meu căcăcios.

Și sper că nu doar Simona Halep, ci toți oamenii să aibă în jurul lor familii de rude sau prieteni, care să îi oblojească psihic atunci când greșesc sau li se întâmplă greșeli. Că uneori ni se întâmplă. Alteori nu ni se întâmplă, ci le producem. Cel mai frumos sentiment pe care l-am trăit în viața aceasta este ideea de a fi iubit indiferent de greșelile trecutului. Am trăit această senzație doar cu Dumnezeu, iar mie treaba asta îmi dă speranță, pentru că, dacă El știe să nu vadă greșelile, ci doar Iubirea, asta înseamnă că și noi putem și o vom face când nu ne vom mai căca pe noi și vom umbla curăței și în cunoștință de cauză legat de ceea ce înseamnă un WC emoțional în care ne putem arunca toate gândurile proaste.

Empatia mă face în acest context să mă gândesc și la CTP, dumnealui nu merită ce i se întâmplă lui Halep, dar asta doar într-un context în care noi considerăm că lui Halep i se întâmplă ceva, că, până la urmă, e realitatea asta iluzie sau nu? Atât pentru astăzi, vă pup pe rachetă și nu uitați: Doar Domnu’-i hrană completă. Addy Agassi.

Nota B365.ro: Să nu uităm că Aditza vorbește (în fine, scrie) în cunoștință de cauză, întrucât:

• Simona Halep, încotro?
• Cum a fost la nuntă la Simona Halep
• CUM L-am găsit pe Dumnezeu