Amorurile și mizericordiile lui Caragiale. De la coana Mărghioala, la Amelia și Didina

S-ar supăra teribil Ion Luca Caragiale de-ar ști! Dar ce să facem? Suntem mișei. Vom suferi eroic pe altarul poveștilor sale de amor. De ce atâta tevatură? Lui Ion Luca nu-i plăcea să se vorbească despre viața lui amoroasă în public: „…Iubeşte-mă, dar nu intra, te rog frumos, ca într-un dulap de lemn în sertarele mele unde se ascund măruntaiele mele, căci asta, mă rog frumos, mă doare” . Suntem în anii 1870-1890.

Amelia Weiner. Balamucul și boroboața. Tragicomedie

Știa dumnealui ce știa. Dacă ar fi avut un dulap de lemn, s-ar fi ascuns. Dar iată de ce i-ar fi fost bine într-un dulap. Ion Luca era în fruntea Teatrului Național din București. Merita? Merita! Bate el în arta dramatică pe toți românii, ba și juma de planetă? Bate. Și, tocmai când fu numit, ce făcu Nenea Iancu? Mi-l trădă pe prietenul său Constantin Nottara.

În 1889, spre vară, Constantin Nottara a plecat într-un turneu. Caragiale profită de lipsa marelui actor din București și zi de zi îi alină singurătatea soției acestuia, actriţa Amelia Welner. Pe strada Câmpineanu (aproape de hotel Continental, fostul loc al Teatrului). Și Caragiale n-a găsit un dulap de lemn să se ascundă, cum spuneam. Abia a avut timp să se bage în halatul și papucii lui Nottara.

N-au trecut multe zile și ziarele au scris: “Balamuc la Teatrul Naţional din cauza boroboaţelor directorului”. Apoi, deschiderea stagiunii s-a făcut fără Nottara. Efectul a fost că directorul Caragiale a rămas înmărmurit cu Amelia în repertoriul teatrului, dar a fost demis pentru lipsa de tragedii în repertoriu. Caragiale, directorul, a început stagiunea din toamnă doar cu comedii în repertoriu. Nottara a convins-o și pe Aristizza Romanescu, starul Teatrului Național, și-mpreună au plecat să joace la Iași.

Didina Burelly în “O noapte furtunoasă” și “Două Loturi”. Dramă

Ion Luca o vede pe Alexandrina la o piesă de teatru. A ochit-o de pe scenă. S-a interesat de familia acesteia. A fost ca Rică Ventuariano: „Angel radios! De când te-am văzut întâiași dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul rațiunii… Te iubesc la nemurire, Je vous aime et vous adore: que prétendez-vous encore? Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o pozițiune pitorească și mizericordioasă și sufăr peste poate.”

Ca și Rică în “O noapte furtunoasă”, nu mult timp după ocheadă, Ion Luca a bătut la ușa arhitectului Gaetano Burelly.

“A doua zi dimineaţa, cu noaptea-n cap, după multe ore de nesomn, cine sună la uşa arhitectului? Caragiale îndrăgostit. «Mi-o dai, tată socrule?”, povesteşte Cella Delavrancea. Cei doi s-au luat în ianuarie 1889. ”Mama era foarte gospodină şi-şi îmbogăţea averea casnică prin schimburi în natură cu chivuţele. Când tata căuta vreo haină veche, de care i se făcuse dor, mama mărturisea scuzându-se: «Dar nu mai era de purtat, n-o mai puteai pune şi nu ştii ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe ele!». Dacă tata era bine dispus – totul se sfârşea cu glume şi râsete, dar dacă tata avea o zi rea, discuţia se transforma în adevarată tragedie, exact ca în nuvelă”. (Ecaterina Logadi ”Din amintirile mele despre tata”). Didina și Ion Luca au rămas pe viață împreună.

Maria Constantinescu. Amor ca-ntre funcționari. Scenetă

1884. E ceva serios acum în Caragiale. E un amor ca-ntre funcționari. Maria Constantinescu de la fabrica de tutun „Belvedere”. Caragiale, funcţionar la Regia Monopolurilor din Bucureşti. Din doi funcționari iese un Mateiu. Ea a tăcut, a văzut totul ca pe o rătăcire, Mateiu a văzut rătăcirea asta ca semn că trebuie să-i poate tatălui o ură pe viață. În “Craii de Curtea Veche” nu-i loc de tatăl său Ion Luca și de aceea cartea este îndrăgostită de descifrarea unor lumi îndepărtate.

Fridolina de la Craiova. “Omoară-mă pe mine, care te-am iubit, care am jertfit tot pentru tine”. Vodevil

Un alt chip al lui Caragiale îl avem privind în 1883: “Sunt pierdut… Ori mă împuşc, ori rămân cel mai ticălos om din lume…”. E chipul îndrăgostitului de Fridolina, o craioveancă cunoscută în saloanele de ceai și muzică ale epocii. Aici, Caragiale seamănă cu propriul personaj, Zoe, din O scrisoare pierdută”, semn că-ntre femeie și bărbat nu e mare diferență când disperarea este mare:

“ZOE (dezolată): Ştiu! Sunt nenorocită. lasă-mă, lasă-mă în nehorocire… lasă-mă să mor de ruşine… Omoară-mă pe mine care te-am iubit, care am jertfit tot pentru tine… Iată unde m-ai adus! iata cât plăteau jurămintele tale! M-ai adus la moarte, m-ai adus la moarte, şi mă poţi scăpa, şi mă laşi să mor…” (replica lui Zoe din triunghiul amoros Tipătescu (amant) – Trahanache (soț) în “O scrisoare pierdută”).

Așa se plângea și Ion Luca prietenului Missir, care mergea la Craiova și era rugat s-o implore pe Fridolina să-i dea semne, bezele, orice. Fridolina era actriță la început de carieră și, după ce se lăsase o clipă sedusă de avansurile berbantului Ion Luca, se dădu plictisită de moarte de acest Caragiale. Missir i-a zis într-o zi să termine cu misericordiile astea. Fridolina e săracă și cu multe suflete de hrănit în familie. Și Ion Luca a-nghițit și a tăcut.

Veronica. “Lanțul Slăbiciunilor”. Schiță

Tot așa o tragicomedie a stârnit Caragiale mângâind odorul sfânt al lui Eminescu, Veronica Micle. Era în 1880. De data asta, a fost o “fiinţă arhicanalie cum nu există”, cum îl numea Veronica. Și nu doar mângâierile au fost otrăvite, ci și păcatul făcut cu vorba.

Ion Luca avea darul să se laude cu supunerea Veronicilor. Și repetă lauda în fața lui Titu Maiorescu. Titu Maiorescu, aflat în “Lanțul Slăbiciunilor”, ca părinte spiritual al lui Mihai Eminescu, îi spune acestuia adevărul crud. Mihai îl provoacă la duel pe Ion Luca. Ion Luca, aflând una ca asta, tot el învârtoșat, o face cu ou și cu oțet pe Veronica: „Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuşte!“.

Marghioalele din teatru și din “Hanul lui Mânjoală”. Nuvele

Caragiale începe teatru și viața ca sufleor şi copist. După cortine, Ion Luca a întinerit printre fustele demoazelelor. Unele erau crude, îi dădeau ghionturi, palme, îl trimiteau la plimbare după “sutiene uitate și rujuri frământate”. Altele îi făceau ocheade și-l trăgeau după perdeluțe și pălărioare.

Mergea cu trupa deseori la o Marghioală de pe lângă teatru. Și aici era cam ca-n “Hanul lui Mânjoală”, nuvela lui Ion Luca:

“Cocoana Marghioala era frumoasă, voinică şi ochioasă, ştiam. Niciodată însă de când o cunoşteam – ş-o cunoşteam de mult; trecusem pe la hanul lui Mânjoală de atâtea ori, încă de copil, pe când trăia răposatul taică-meu, că pe acolo n-era drumul la târg – niciodată nu mi se păruse mai plăcută… Eram tânăr, curăţel şi obraznic, mai mult obraznic decât curaţel. M-am apropiat pe la stânga ei, cum era aplecată spre vatră, şi am apucat-o peste mijloc; ajungând cu mâna la braţul ei drept, tare ca piatra, m-a-mpins dracul s-o ciupesc.
– N-ai de lucru? zice femeia şi s-a uitat la mine chiorâş… Dar eu ca s-o dreg, zic:
– Straşnici ochi ai, cocoană Marghioalo!
– Ia nu mă-ncânta; mai bine spune ce să-ţi dau.
– Să-mi dai… să-mi dai… Dă-mi ce ai dumneata…”

Ce-au avut iubitele de dat lui Ion Luca în plus decât Caragiale însăși le-a dăruit?

„Dacă aș fi unul din acei autori care se respectă și sunt foarte respectați, aș încheia povestirea mea astfel… Au trecut mulți ani la mijloc. (…) După ce i-a cerut Ion Luca lui Mânjoloaica ce i-a cerut, nu știu ce s-a mai întâmplat cu eroii mei îndrăgostiți.