Amenajarea râului Dâmbovița, parte din povestea canalului București-Dunăre. De ce n-a reușit Ceaușescu să facă râul navigabil și nici port în Capitală | INTERVIU

În vara anului 1985, la 12 iulie, au fost demarate lucrările de amenajare la albia râului Dâmbovița, pe toată distanța cursului său prin oraș, de 10 km, prioritar fiind lacul Dâmbovița, al cărui Șantier Național al Tineretului a avut parte de o adunare festivă de deschidere la 28 septembrie.

Amenajarea Dâmboviței, proiect de anvergură, desfășurat în paralel cu alte lucrări edilitare ale “Epocii de aur”, care aveau să distrugă vechiul București

La finele anului 1988, cea mai mare lucrare hidrotehnică a Dâmboviței se realiza la un secol de la prima regularizare a râului, o lucrare în realizarea căreia s-au întâmpinat deseori dificultăți, în special pentru municipalitate, care avea de dezafectat și reafectat diverse coloane ale instalațiilor de apă și canal, de gaze și electricitate, de telefonie, scrie Cezar Petre Buiumaci în volumul “Orașul Neterminat”, editura Cetatea de Scaun, 2024.

Mulțumiri speciale domnilor Andrei Bîrsan și Mihai Petre – Bucureștiul meu drag –  pentru imagini-document ale râului Dâmbovița, surprinse înainte și după sistematizarea din timpul regimului ceaușist.

Visul lui Nicolae Ceaușescu era să facă Dâmbovița navigabilă pe tot parcursul său bucureștean

Cezar Petre Buiumaci: Amenajarea râului Dâmbovița era o lucrare de la care Nicolae Ceaușescu nu putea lipsi, în special prin “indicațiile prețioase” pe care le dădea. Un astfel de exemplu este intervenția în cadrul unei ședințe cu conducerea municipiului București referitor la canalizarea integrată în albia Dâmboviței, când a spus:

Trebuie să facem un tunel mai mare, care să poată fi vizitat. Să facem în canal un tunel. Să nu fie nevoie de fiecare dată să începem din nou să săpăm.

Tot Nicolae Ceaușescu a opinat în legătură cu realizarea unor tubulaturi mai mari, în special pe axa Ana Ipătescu, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, care să fie dirijate prin șoseaua Ștefan cel Mare către ieșirea din București, opunându-se soluției realizării acestuia în paralel cu tunelul metroului și deversat în Dâmbovița.

“Orașul Neterminat” ajunge la Universitatea de Vară de la Râmnicu Sărat

Volumul “Orașul Neterminat” abordează proiecte de mare anvergură menite să schimbe total aspectul Bucureștilor prin construirea metroului, sistematizarea Dâmboviței, construirea Casei Republicii și a ceea ce a fost numit Centrul Civic.

În cadrul Universității de Vară de la Râmnicu Sărat – „Orașul socialist”, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) ne invită la prezentarea volumului „Orașul neterminat”, semnat de Cezar Petre Buiumaci, istoric și muzeograf la Muzeul Municipiului București.

Evenimentul va avea loc joi, 28 august 2025, începând cu ora 16:00, la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat. Alături de autor se vor afla: prof. univ. dr. Adrian Cioroianu, conf. univ. dr. Florentina Nițu și conf. univ. dr. Cătălin D. Constantin, care vor aduce în discuție aspecte esențiale ale transformărilor urbane din perioada comunistă, dezbaterea fiind moderată de Dan Mihai Țălnaru, director executiv IICCMER.

Volumul “Orașul Neterminat” ne propune o analiză amplă a modului în care regimul comunist a influențat transformările urbanistice ale Bucureștiului

Bazându-se pe o documentare atentă, Cezar Petre Buiumaci evidențiază proiecte arhitecturale de anvergură care au condus la transformarea în etape a orașului, momentele esențiale în evoluția postbelică a Bucureștilor și consecințele acestora asupra identității orașului.

Volumul a fost premiat de Societatea de Științe Istorice din România cu premiul „Constantin C. Giurescu”, în cadrul Școlii de Vară care a avut loc anul acesta la Focșani.

Cezar Petre Buiumaci: Prezentarea volumului “Orașul Neterminat” invită publicul la o călătorie prin istoria postbelică a Bucureștiului, prin intermediul unor trimiteri și descrieri detaliate, al documentelor de arhivă și al analizelor dedicate clădirilor reprezentative din perioada comunistă.

Evenimentul se adresează atât specialiștilor preocupați de istoria urbană, cât și celor pasionați de transformările Capitalei și de poveștile mai puțin cunoscute ale orașului, putând astfel să înțeleagă un aspect al perioadei comuniste care se regăsește practic în toate orașele românești.

Dâmbovița, sursă principală de apă pentru bucureșteni. “Și în prezent râul își păstrează întâietatea în alimentarea cu apă a orașului, împreună cu râul Argeș”

Cezar Petre Buiumaci în “Orașul Neterminat”: Dâmbovița curgea șerpuitor în trecerea sa prin București, cu afluenți care o completau, venind din ambele părți, traseu pe care se puteau întâlni frecvent insule și ostroave, dintre care ne sunt transmise informații despre insula pe care se găsea în trecut biserica Sfântul Elefterie, la 1870, apoi despre micuța insulă ce se găsea lângă “Grădina cu cai”, în anul 1852.

O altă insulă este redată pe planul rus, ce datează din 1770, între Curtea Domnească și Mitropolie, iar cea mai mare insula se găsea în apropierea mănăstirii Radu Vodă, conform planului Purcel din 1791, și pe care se găseau și locuințe, dând ulterior numele străzii Între Gârle, iar la capătul sudic al orașului se găsea insula de la Abator.

Importanța Dâmboviței pentru viața bucureștenilor este una de prim rang, fiind sursă de apă potabilă, transportată de sacagii prin tot orașul, filtrată pentru a deveni potabilă, prin diferite procedee ale timpului.

În vechime din Dâmbovița se extrăgea aur, pe care “robii îl culeg și dau la domnie 5 sau 6 pungi pline”

Cezar Petre Buiumaci în “Orașul Neterminat”: Dâmbovița era sursa motrică pentru roțile morilor care-i populau malurile, dar apa era întrebuințată și în procesul de producție a tăbăcarilor, aici se spăla lână, se adăpau animalele, se albeau rufele, multe din mahalalele breslelor găsindu-se în preajma malurilor râului (Tabaci, Scaune, Blănari, Cărămidari, Săpunari).

O informație interesantă este aceea că din Dâmbovița se extrăgea aur, având un nisip aurifer, și vine de la armeanul Minas Bijskiantm, la începutul sec. al XIX-lea, conform căruia din Dâmbovița “se scoate aur amestecat cu nisip ce alcătuiește venitul Doamnei”.

Informația era însă publicată de Chesare Dapontes în secolul anterior, care spunea :

Bucureștiul cel vestit și frumos, tronul domnitorilor: pe la mijlocul brațului său trece Dâmbovița și-i sărută fața și-i udă corpul. Dâmbovița, râu auriu, pentru că produce aur, pe care robii îl culeg și dau la domnie 5 sau 6 pungi pline.

Lunca pe care o crease Dâmbovița prin călătoria pe care făcea prin București se inunda în urma căderilor serioase de precipitații, făcând impracticabile drumurile pe care le acoperea, și ocupând și curțile și casele din preajmă, făcând un mare lac ce pornea de la intrarea în oraș, de la Sfântul Elefterie și Cișmigiu, Țigănia-Dudescu, Șerban Vodă (Parcul Carol), Broștenii-pe sub Radu Vodă și Biserica Bucur și până la ieșirea din oraș și după.

Regularizarea Dâmboviței a fost considerată o chestiune extrem de importantă, existând un proiect în acest sens încă din 1865, când Alexandru Ioan Cuza va trece prin Adunarea Electivă “Legea pentru desființarea morilor de pe râul Dâmbovița”, astfel demolându-se toate construcțiile de pe malul râului.

Regele Carol I și Regele Carol al II-lea, inițiatorii proiectelor de regularizare a Dâmboviței

Cezar Petre Buiumaci în “Orașul Neterminat”: Marele proiect de regularizare va fi pus în aplicare în timpul domniei regelui Carol I, debutul acestor lucrări din anul 1880 făcându-se în prezența acestuia, și mai mult decât atât, regele fiind cel care a ridicat prima bucată de pământ în cadrul acestor lucrări, așa cum se pune o piatră de temelie la o construcție. (..).

Desfășurate între podurile Grozăvești și Vitan, lucrările au presupus o adâncire cu 6 metri a albiei și o lățime de până la 30 metri, albia fiind podită cu scânduri de stejar susținuți de grinzi, apoi au fost desființate meandrele și lacurile, afluenții și ostroavele de pe traseul urban al râului. (Orașul Neterminat, pg. 516).

În perioada interbelică subiectul amenajării Dâmboviței a fost unul frecvent pus în discuție, astfel încât au existat două propuneri: una care prevedea mărirea debitului prin devierea prin albia Dâmboviței a apei râului Argeș și înfrumusețarea malurilor, cu lărgirea splaiurilor astfel încât circulația să se desfășoare cât mai aerisit, iar cel de-al doilea proiect viza acoperirea râului pe întregul său traseu bucureștean în vederea construirii unui mare bulevard, benefic atât pentru deblocarea traficului, cât și pentru a pune în valoare o serie de viitoare clădiri monumentale.

Canalul București-Dunăre și metroul, proiecte nerealizare în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și reluate de Nicolae Ceaușescu

Cezar Petre Buiumaci în “Orașul Neterminat”: Hotărârile Plenarei din 1952, care se refereau la reconstrucția Bucureștiului în stil socialist, abordaseră subiectul amenajării Dâmboviței, de la crearea lacului de acumulare de la Ciurel, la lărgirea albiei la 50-60 m cu scopul facilitării traficului naval și construirea unui canal care să lege Bucureștiul de Dunăre prin intermediul Dâmboviței.

Aici trebuia amenajată o gară fluvială pentru transporturi de mărfuri și persoane, cu toate dotările și instalațiile, cu cheiuri largi de piatră. Acesta este unul din proiectele, la fel ca cel cu metroul, nerealizat în timpul guvernării Dej și reluat de Nicolae Ceaușescu în anii ’80. (“Orașul Neterminat”, pg. 520)

Analiza situației debitului Dâmboviței arată că vechea albie, cu o adâncime mică, punea în dificultate evacuarea apelor provenite din canalizare în caz de viitură, având ca rezultat creșterea presiunii de unde și refulările în subsoluri și prin gurile canalizării.

Îngustarea albiei în aval, vechile poduri, vegetația abundentă și copacii, depunerile aluvionare și materialele solide rezultate din canalizare se comportau ca stavile în procesul evacuării apelor și în preluarea debitelor mari. La aceste aspecte se adaugă poluarea apei și a mediului ca urmare a deversărilor de ape uzate în Dâmbovița.

Râul nu avea un aspect general plăcut, iar nivelul scăzut al luciului de apă în raport cu malurile și ale splaiurilor contribuia la aceasta.

“La 5 iulie 1985 a avut loc ședința Comitetului Politic Executiv al C.C al P.C.R care scotea în evidență necesitatea reamenajării Dâmboviței ca parte integrantă în proiectul noului centru civic”

Cezar Petre Buiumaci în “Orașul Neterminat”: Proiectul cuprindea realizarea unui mare lac de acumulare în vestul orașului, cu menirea stocării unui important volum de apă necesar alimentării cu apă curată a Dâmboviței, sistem de protecție în cazul inundațiilor.

“Prin reamenajarea cursului râului se avea în vedere igienizarea Dâmboviței în trecerea prin București, ameliorarea microclimatului, crearea condițiilor de navigație și realizarea lucrărilor pentru efectuarea canalului București-Dunăre” Aug 202 at 19:3

B365: Ce a însemnat Dâmbovița în viața bucureștenilor?

Cezar Petre Buiumaci: A însemnat sursă vitală de apă, iar pe lângă aceasta o sursă de venit. Aici se spălau diferite produse, dar cea mai bănoasă activitate era morăritul, Dâmbovița fiind plină de mori până în secolul al XIX-lea.

Pe lângă acestea, era vitală pentru terenurile agricole, multe dintre acestea întinzându-se până pe malurile râului. Dar aceste activități au contribuit și la inundații, atunci când debitul creștea în urma precipitațiilor. Astfel că în multe cazuri au fost necesare măsuri de stopare a acestei probleme, unul dintre cei care s-a preocupat de acest lucru fiind regele Carol I, în timpul căruia s-a regularizat râul.

“Regele Carol al II-lea, la rândul său, a comandat lucrări în cadrul proiectului de sistematizare de la mijlocul deceniului al patrulea al secolului trecut, atunci când a apărut un plafon între Piața Unirii și Calea Victoriei”

Amplele lucrări au fost declanșate în urma marilor inundații care au avut loc în țară în deceniul al optulea, când s-a pus problema protejării Capitalei de un eventual dezastru, dar în același timp, râul trecea pe lângă marele proiect al Casei Republicii și al Căii Victoriei Socialismului și nu putea să rămână astfel.

“Amenajările pentru agrement de pe Dâmbovița, abandonate și neutilizate până în prezent”

B365: Care a fost esența proiectului de amenajarea a râului Dâmbovița din anii ’80? Ce beneficii a adus orașului și ce dezavantaje vizibile și azi?

Cezar Petre Buiumaci: Amenajarea a presupus crearea a două lacuri de acumulare la Ciurel și la Văcărești, primul în scop de protecție, cel de-al doilea pentru a aduce un aport de apă la ceea ce trebuia să fie Canalul București -Dunăre pe traseul Dâmbovița – Argeș – Dunăre.

Dacă trebuie să vorbim despre avantaje și dezavantaje, atunci spun că deversările apei menajere nu se mai face direct în albia râului ci într-o casetă specială, că nu mai se emană mirosurile cauzate de deversări, că debitul este controlat de stăvilare, începând cu cel de la Ciurel.

“În cadrul proiectelor pentru Casa Republicii, Dâmbovița dispărea în subteran, pe o conductă, pentru a traversa Calea Victoriei Socialismului printr-un tunel”

B365: Cu ce preț s-a făcut grandioasa lucrare și cum a schimbat zona centrală a orașului? Cum a ajuns o resursă naturală a orașului să fie un râu betonat, artificial și decorativ?

Cezar Petre Buiumaci: Ideea conform căreia Dâmbovița urma să devină canal navigabil și astfel să ajungă principala magistrală a Bucureștiului nu-i aparține lui Ceaușescu, așa cum nici ideea metroului nu-i aparține, el fiind doar cel care le-a pus în practică. Aceste idei sunt cuprinse în planurile de dezvoltare urbană încă din 1952 și care au fost practic amânate și nu abandonate.

Arhitecții vedeau în Dâmbovița elementul prin care să schimbe aspectul orașului prin zonele pe unde aceasta trecea, ori ca ax central în propunerile compoziționale, făcând uneori asemănări cu alte orașe, precum Amsterdamul, considerând râul ca un element de vitalitate, combătând ideile de astupare a acestuia.

Amenajarea râului Dâmbovița s-a făcut cu costuri uriașe

Cezar Petre Buiumaci: Revenind la costuri, voi da credit primarului de atunci al Capitalei, Constantin Olteanu, care nota în cartea sa de memorii că prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular nr. 117 / 23 ianuarie 1986 era acordată suma de 5.146.000 lei pentru realizarea a 430 m de apeduct pe fundul lacului Dâmbovița, iar 17 iunie 1986 se emitea Decizia nr. 874 care acordă sumă de 14.608.000 pentru tronsonul Pasteur-Agnita, pentru ca la 29 iulie 1986 să fie dată Decizia nr. 1115 pentru suma de 35.300.000 lei pentru tronsonul strada Eminescu.

Alte sume erau acordate prin Decizia nr. 1114 din aceeași zi însumând 4.478.100 ca avans pentru construirea podului Roșu și 1.744.000 pentru podul Chiajna.

La 18 noiembrie 1986 Decizia nr. 1766 aprobă devizele pentru organizarea unor șantiere în valoare de 11.409.256 lei, iar Decizia nr. 1991 / 16 decembrie 1986 aprobă suma de 1.005.500 lei pentru refacerea rețelei de apă în zona lacului de acumulare.

Decizia nr. 372 / 18 martie 1987 aprobă devizele pentru realizarea podurilor Grozăvești, Eroilor, Mărășești, Timpuri Noi, în valoare de 32.257.100 lei.

Nicolae Ceaușescu și-a dorit ca Dâmbovița să devină navigabilă, doar că râul nu avea suficientă apă

B365: Care au fost intervențiile lui Nicolae Ceaușescu în proiect?

Cezar Petre Buiumaci: Nicolae Ceaușescu reia ideea construirii canalului București – Dunăre, chiar dacă nu era suficientă apă pentru un astfel de proiect. A ordonat sistematizarea răului și au fost construite cele două întinderi de apă de la intrarea, respectiv ieșirea Dâmboviței din oraș.

Ceaușescu era mai mult preocupat de Casa Republicii și de edificiile care apăreau pe planșetele arhitecților ciclic, atunci când își dorea extinderea zonei, când noi obiective erau comandate.

Trebuie să menționăm că podul Mihai Vodă nu a mai fost refăcut după amenajarea albiei râului, iar într-una din vizitele de lucru ale lui Nicolae Ceaușescu pe șantierul Dâmbovița a solicitat constructorilor și proiectanților reducerea la jumătate a lățimii podului-planșeu de la Operă, de la 90 m la 45 m. Deși proiectanții au încercat să-i explice că o astfel de intervenţie va avea repercusiuni în fluența traficului rutier, Ceaușescu a fost de neînduplecat.

“Cel mai complex pod este cel de la Piața Unirii care este de fapt un pod-planșeu, cu o lățime de peste 200 m, și care, pe lângă traficul rutier, susține parcul și fântânile arteziene decorative”

B365: De ce nu s-a realizat visul lui Nicolae Ceaușescu de face din Dîmbovița un râu navigabil pe întregul său traseu?

Cezar Petre Buiumaci: Datorită lipsei apei. Chiar și în varianta Văcărești – Argeș a fost nevoie de un aport de apă din Colentina, de unde s-a făcut un canal pe traseul Cernica – Bălăceanca – Tânganu, cu ecluze și toate amenajările necesare cu rolul de a menține un volum constant de apă pe Dâmbovița, ca să ajute lucrarea hidrografică la joncțiunea Dâmboviței cu Argeșul.

“Portul din localitatea “30 Decembrie”, azi “1 Decembrie”, era gata la finele anului 1989 și urma să fie inaugurat”

B365: Cât s-a realizat din proiectul care presupunea legarea Bucureștiului de Dunăre? Bucureștiul ar fi avut port, dacă mai trăia Nicolae Ceaușescu?

Cezar Petre Buiumaci: Propaganda spunea că traficul mărfurilor ar fi ieftinit produsele și ar fi ajutat aprovizionarea industriei Bucureștilor, era totodată scoasă în evidență importanța irigațiilor de pe acest traseu.

La finele anului 1989 acest proiect era în mare măsură realizat, la 30 Decembrie, actuala localitate 1 Decembrie, portul era gata de dat în folosință și urma, că multe alte obiective, să fie inaugurat la începutul anului 1990.

„Orașul neterminat” este cercetarea prin care am încercat să înțeleg transformarea acestui oraș în vremea comunismului, cum a evoluat și care au fost pivoții în jurul cărora s-a petrecut acest lucru”

Cezar Petre Buiumaci: Am pornit de la situația politică postbelică și am continuat cu politicile economice și administrative din deceniul al cincilea al secolului trecut. Regimul comunist s-a preocupat pe lângă aspectele politico-economice și de aspectele vieții socio-culturale prin intervenții radicale în discursul istoriografic, care a afectat structural zone precum monumentele de for public sau muzeele, alături de cinematografie, teatru, muzică sau literatură.

“Este o carte dedicată Bucureștiului, care aduce în prim plan transformarea Capitalei în perioada în care în România la conducere s-a aflat regimul comunist”

Cezar Petre Buiumaci: Volumul tratează situația României la finele războiului și accederea la putere a partidului comunist, punerea în aplicare a politicilor economice, confiscarea proprietăților și a mijloacelor de realizare a veniturilor, industrializarea forțată și urbanizarea accelerată, aspecte legate de comunizarea spațiului public, de reorganizare administrativă și redenumire în cheie comunistă, de expansiunea teritorială și construirea noului oraș, urmată de politicile culturale pe care le-a cunoscut Bucureștiul.

Cutremurul, Metroul, Casa Republicii cu Centrul Civic de dimensiunea unui oraș și amenajarea râului Dâmbovița sunt temele expuse în lucrare.

Cezar Petre Buiumaci: Scopul cercetării întreprinse a fost acela de a realiza o imagine cât mai aproape de modul în care Bucureştiul s-a transformat în cele aproape cinci decenii de conducere comunistă a țării, în condițiile în care există, la nivelul populației, percepții diferite legate de acele vremuri.

O parte a acesteia consideră că regimul a fost unul criminal, care a distrus atât structura societății, cât și patrimoniul construit al Bucureştiului, altă parte, aflată pe o poziție opusă primei, este de părere că societatea a avut doar de câștigat prin politicile sociale și de urbanizare ale sistemului comunist, atât prin asigurarea venitului necesar traiului și, implicit, al asigurării locuinței, cât şi prin grija față de educație și sănătate.