Am visat că am mers cu metroul din București până la Aeroportul Otopeni

Mai 2035. Ce zi frumoasă salută norii care cântă melodii de leagăn menite să-i trezească pe bucureștenii care au zâmbit încontinuu de-a lungul visului frumos ce le-a umplut noaptea și somnul neîntrerupt timp de opt ore și jumătate. Ca urmare a acestei discipline nocturne a cetățenilor cu domiciliul în minunata noastră urbe, Insula Iubirii se difuzează de la ora 18:00, iar pauza de publicitate e umplută vesel de știrile Pro TV pe parcursul cărora doamna Andreea Esca doar zâmbește larg și nu mai spune nimic, însoțită în fiecare seară de un alt locuitor fericit al Bucureștiului care, la rândul lui, râde și tace. 

Noaptea canalele, de televiziune se întrec în imagini cu pești euforici care se scaldă neîngrădiți de nicio limită în acvariul imens care ocupă acum locul și forma Palatului Parlamentului, numit în numele firescului Casa Peștilor. 

Ce minune! Cât zglobiu! Ce lejeritate pe zorii care o gâdilă fâșneți la sprânceană pe doamna Diana Șoșoacă, primul politician român care a înțeles că mai ușor îi conduci pe români cu metroul decât cu legea și care, aliniată spontan cu toate universurile, devenise primul vatman pe linia ce leagă subteran Gara de Nord de Aeroportul Henri Coandă și mai departe de cartierul rezidențial Ploiești, căci acum Prahova e-n București. 

Deochiul nu-și găsește locul pe plaiurile noastre și dă târcoale frenetice de-a rotundul centurii, trăind din mila tiriștilor care părăsesc Bucureștiul încărcați strict cu bună dispoziție. Nu mai e loc nici de dor, e soare și când e nor.

Primăria Capitalei, condusă acum de un primar AI doldora de decizii bune, a preschimbat Gara de Nord într-un dom de apă care curge de o manieră circulară și alimentează întregul București din izvorul apărut din bucurie sub acest lăcaș de cult al Căilor Ferate Române. Coordonată de peste 25.000 (douăzecișicincidemii) de senzori, apa se dă la o parte de fiecare dată când cineva iese din sau intră în gară. Ce susur! 

Sunetul produs de curgere imită vocea lui Dumnezeu care-și trezește Copilul dimineața să-l trimită la școală fără frică de crucificare sau mai știu eu. Biletele se plătesc în râsete și, în funcție de distanța la care se află destinația spre care omul se îndreaptă, călătorii nu trebuie decât să hohotească în fața unei camere între unu și cinci minute. Pentru Brașov, de exemplu, se râde un minut și jumătate, iar pentru Sighetul Marmației cinci. 

Oamenii stau zâmbitori la coadă ca să râdă. Acum și copii au nevoie de bilet, îți dai seama.

Accesul către linia de metrou se face pe niște canale destul de înguste, cu ajutorul unor gondole, măsură luată după ce s-a remarcat că singura meteahnă de care bucureștenii n-au reușit să se debaraseze e plasarea gumelor mestecate pe oriunde. Gestul încă era accesat de oamenii cu o grosime considerabilă a obrazului, motiv din care se renunțase la amenzi, iar acestea fuseseră înlocuite cu bătăi ale obrazului până acesta devenea subțire. O măsură cu ramificații lingvistice și civice, așadar. Așa dar și pentru buzunar, se înțelege de la sine, că e mult mai ieftin să ți se bată obrazul decât să ți se ia banii.

Gondolierii sunt doar mesageri ai bunului simț, iar vatmanii sunt doar purtători de lumină care strălucesc în vârful locomotivelor mult mai puternic decât fostele faruri și mult mai aproape de sâmburele ecologic, firește. Lumina nu mai e la capătul tunelului acum, ci de-a lungul acestuia, salutând voioasă și elegantă pe oricine, asemenea Reginei Marii Britanii în timpul unor varii călătorii cu iz de băi de mulțime în caleașcă. Metroul e alimentat prin panouri solare la fel ca și ecranele desfășurate de-a lungul tunelurilor și pe care sunt proiectate, ai ghicit, imagini cu oamenii care râd în gară. 

Sunt opt stații  de metrou între Gara de Nord și Aeroportul Otopeni, un număr care definește nu doar infinitul, ci și numărul primarilor mai proeminenți ai capitalei după Revoluție. Din motive de drăgălășenie, stațiile poartă numele de alint ale edililor, acestea fiind în ordine cronologică:  Crin, Vic, Vio, Nel, Adi, So, Gabi, Nic. Nel vine, logic, de la Trăienel. Stațiile sunt împodobite cu portrete ale acestor personalități în varii ipostaze, portrete realizate după ce susnumiții și-au adus aminte că sufletul e scopul dumnealor, nu politica. Se merge mult pe umor în subteran.

Stația de metrou din gară deservește doar sosirile dinspre aeroport, la fel cum stația din aeroport deservește doar plecările spre Gara de Nord, căci Bucureștiul e un Rai din care nu mai pleacă nimeni departe și spre care vine toată lumea. Specialiștii în transhumanță sunt de părere că, până în 2065, întreaga populație a globului se va fi mutat în București, urmând ca restul planetei să fie tranformat într-un parc și fermă care va alimenta capitala cu aer și altele necesare nu supraviețuirii, ci vieții întru voioșie. 

Această predicție ne-a umplut pe unii dintre noi de un oarecare regret că linia de metrou dintre gară și aeroport nu va mai avea utilitate, dar părerea de rău ne-a fost anulată masiv printr-un comunicat ce conținea un anunț conform căruia linia M6 va fi păstrată în scopuri turistice și de agrement. Ce bine că n-a fost atâta muncă în zadar și că urmașii urmașilor noștri vor putea lăsa și ei urme, dar nu de gume, la metrou.

Nu e rău deloc în 2035, după cum vezi și tu, așa că nimic nu e mai îndreptățit decât speranța acum în 2024. Oricum, după cum arată capitala peste 11 ani cred că singura concluzie pertinentă e că, în decada ce urmează, lumea se va concentra mult mai mult pe călătoria către sine decât pe cea cu metroul. 

Unde să mai pleci cu avionul când inima ta e pistă spre absolut, iar combustibilul care o ajută să decoleze e pacea? Atât de pe Magistrala 6. Doamne ajută și Doamne ferește, pamfletul nu ne amăgește. Adișorul Metrotorul.