Am scăpat de taxa pe tranzacții, dar ne poate paște ceva mult mai dur

Mi s-a întâmplat o chestie foarte bizară care ar trebui să mă îndrume să nu mai am încredere în nimeni, dar sper să nu fie așa, ceea ce ne doresc și nouă, tuturor. L-am întrebat acum zece minute pe Chat GPT cine a inventat buretele de sârmă pentru că am găsit de bună cuviință să deschid articolul de față cu această informație și mi-a dat numele unui domn care l-ar fi inventat în 1928, nu la noi la București, ci la dumnealui în America. 

Omul, după cum bine ați observat chiar și la dumneavoastră înșivă dacă aveți un pic de respect de sine și o doză minimă de conștientizare a propriei existențe, este sortit greșelii. Sortirea aceasta intrinsecă ar fi firesc să ne determine să nu mai acuzăm cu atâta frenezie și entuziasm acest concept al greșelii, dar noi nuuuu, ne place prea mult să ne arătăm unii pe alții cu degetul și stăm toți cu degetele îndreptate spre alții care îndreaptă degetele spre noi, de parcă ne-ar fi rușine să nu rămânem singurii cu degetul acuzator neridicat, pentru că, dacă nu arăți cu degetul, te arată lumea cu degetul că n-ai intrat în rândul ei. Isus face excepție, evident, motiv din care Îl și urmăm fără să-L ascultăm.

Ce vreau eu să spun, dar mă iau tastele pe dinainte, e că, om fiind și eu, am închis din greșeală fereastra unde am pus întrebarea de mai sus și am uitat numele domnului inventator, reținând doar anul. Am fost astfel nevoit să readresez întrebarea pe Chat GPT, formulată identic în engleză “Who invented the wire sponge?”, iar de data asta răspunsul a fost altul. Alt an. Altă persoană. Altă țară. Păi, dacă nici în Chat GPT nu mai putem avea încredere, în om cum mai putem? Cu credință, ne-ar spune Domnul. În fine.  

Buretele de sârmă, doamnelor și domnilor, cunoscut și sub numele de lâna de oțel, a fost inventat de Joseph Richard Bienaimé în anul 1896 (am pus întrebarea de două ori și am verificat și din alte surse), în Franța. Și m-am gândit să încep articolul așa în timp ce spălam o tavă metalică, considerând, eu personal, că n-ar strica să avem și noi, românii, un astfel de burete care să ne ajute să ne spălăm psihicul și comportamentul de o manieră mai dură, dar mai eficientă decât o face, de exemplu, terapia. Nu sunt un admirator al tacticilor extreme, dar am și eu zilele mele de deznădejde când îmi vine să le aplic.

Mă întorc imediat la acest subiect, căci e nevoie de un mic ocol ca să reajung la el. Vreau să vă spun că pe mine m-a lăsat rece inepta propunere de taxare a tranzacțiilor bancare, căci nu prea am ce tranzacționa, deci nu prea m-ar fi afectat. M-am gândit, așa, cu o ușoară compasiune, la soră-mea care-mi mai trimite bani pe Revolut, dar, deși Domnul ne-a explicat foarte clar că empatia umple sufletul, n-am reușit să-mi îndrept mila spre domnul Ţiriac, care ar fi putut pierde sume considerabile în urma unor astfel de tranzacții. Dar e doar o perioadă, sigur în câteva zile reușesc.

Până la ora actuală, filmul pe care l-am văzut de cele mai multe ori la cinematograf rămâne Bodyguard cu Whitney Houston și Kevin Costner. L-am văzut de cinci ori în decursul a trei zile, în 1992, la mine la Drăgășani. În total au fost șase proiecții, una dimineața alta seara, de vineri până duminică, dar în timpul uneia dintre ele am fost la școală, iar educația este foarte importantă, iar acest articol este și despre educație. Așa rulau filmele la Drăgășani, unul de la luni până joi, altul de vineri până duminică, dimineața și seara.

La vremea respectivă nu aveam de unde să știu că la 45 de ani voi ajunge la vorba lui Whitney Houston care, într-una dintre cele mai de succes melodii de pe coloana sonoră a acestui film, cânta în gura mare I Have Nothing, adică în traducere N-am nimic. Nu vom discuta acum despre dublul înțeles al acestei propoziții scurte care poate însemna și absența totală a tuturor bunurilor (îngrijorător), dar și absența totală a tuturor grijilor (îmbucurător). 

Oricum, dacă stau să mă gândesc la cum sună cântecul lui, la intonația lui de imn plin de succes și optimism, că acum, serios, nu are vreun ton tragic sau de descurajare, plus dacă mă uit la Whitney în videoclip unde zâmbește mai mereu, ea chiar pare că se bucură că nu are nimic, iar ideea de a avea nimic nu mai pare atât de tulburător.

Și poate că asta se întâmplă pentru că nimicul ăsta pe care ea îl are îi promite fericirea veșnică conform Bibliei care spune că fericiți cei săraci cu Duhul, sintagmă din care eu cred că lipsește o virgulă. Adică cred că forma corectă ar fi “fericiți cei săraci, cu Duhul.” Pentru că ce dreacu’ îți mai rămâne în momentele astea de criză financiară, dacă nu trimisul lui Dumnezeu pe pământ, Duhul Sfânt? 

Atunci când nu te descurci nici cu una, nici cu ailaltă, nici cu ailaltă, băga-ți-ai hamsia în gură să-ți bagi, că sunt momente în care nici o hamsie nu ne permitem, în clipele astea de nedescurcare financiară e important să ne aducem aminte că Dumnezeu ne iubește. Cu milioane de euro în cont, oricine poate crede că Dumnezeu îl iubește, adevărata șmecherie e să crezi că El ne iubește când nu avem ce pune pe masă sau când nu ne place ce ne permitem să punem pe masă. Nici mie nu-mi convine, dar asta e evoluția, iar Calea Domnului ne trece de multe ori prin puncte de disperare de tot felul, fie că sunt ele alimentare, elementare sau psihologice.  

Am terminat ocolul. Ce mi-ar plăcea mie foarte mult că domnul Nicușor Dan și următorul guvern să lase în urma domniilor lor după cinci ani sau mai mulți de conducere ar fi un popor cu mai mult bun simț. Deși nu-mi place ideea de a forța educația sau bunul simț pe gâtul cuiva, deși nu sunt un adept al tacticilor extreme, deși cred că orice poate fi iertat, căci asta stă în natura lui Dumnezeu, cred că statul ar putea să ia bani de la popor nu prin taxe, ci prin amenzi mai bine aplicate asupra noastră atunci când uităm să avem bun simț. Sancțiuni există, doar că nu prea sunt puse în aplicare. 

Și atunci, oamenii ar fi mai atenți să nu le mai cadă mucurile de țigară din mână pe stradă sau prin Herăstrău, oamenii ar fi mai atenți să nu le mai alunece tot felul de ambalaje din mâini prin orașe sau prin poieni, oamenii ar fi mai atenți să nu mai uite ce fac câinii pe spațiile verzi, să nu mai urle când nu e nevoie și tot așa. 

Pe de altă parte, cred că amenzile sunt mai ok decât taxele și din punct de vedere energetic, karmic. Taxele ar enerva și înrăi milioane de oameni, amenzile doar niște zeci de mii. Mi-a zis un prieten un banc azi, banc pe care i-l spunea bunicul lui înainte să moară. După ce a murit nu i l-a mai zis, nu văd nimic nefiresc aici. “Știi bancul cu statuia? Nu. Statu’ ia.:

Doamne ajută și Doamne ferește până când statul nu ne mai jecmănește. Adișorul zis și Amendă.

Sursa foto Herăstrău: Dreamstime