Am rămas blocată în casă și am sunat la o firmă din Obor. Am fost eliberată de cel mai specializat spărgător de orice uși. „Nu vă faceți griji, nu las nicio urmă!” 👌

Nu mi se întâmplă des să ajung undeva mai repede decât ar trebui, iar punctualitatea nu e punctul meu forte. Da, știu, e rușinos că îmi dau seama de asta și nici după 30 de ani nu am reușit să rezolv problema, dar credeți-mă că fac eforturi considerabile să ajung măcar la timp. Asta deși în Obor ai toate mijloacele de transport posibile și ajungi repede cam oriunde în București. Bineînțeles, dacă reușești să ieși din casă.

Ei, și – într-o zi în care am făcut eforturi supraomenești – urma (doar urma) să ajung cu 20 de minute înainte de ora unei întâlniri. M-am machiat, mi-am întins părul, mi-am șters pantofii, m-am parfumat, arătam și miroseam trăznet cu z. Doar că nu am mai putut ieși din casă, ca să mă vadă și alții ce ferchezuită eram. Yala de sus a refuzat să se mai învârtă în sensul invers al acelor de ceasornic.

Bun. Ce fac, ce fac? Păi avea să fie simplu, de câte ori nu s-a rezolvat de la sine o problemă la Pentium 4 după ce l-am scos din priză și l-am lăsat puțin? Când îl reporneam, mergea ca uns. Așa că am încercat asta și cu ușa. Am învârtit de yală spre dreapta, în direcția acelor de ceas, ca să încerc apoi să învârt înapoi și să descui. Evident că nu a mers, deci acum eram „dublu-blocată” în casă. Și dacă tot știam că sus pot încuia de trei ori, ar fi fost și păcat să nu încerc să îi dau maxim, nu? Și uite așa m-am „triplu-blocat” în casă.

Și cum nicio belea nu vine vreodată singură, mai era și duminică.

Vești bune: am fost scoasă din casă incredibil de repede

Am dat o căutare pe Google, deblocări uși Obor, și am sunat la primul număr de telefon. Mi-a răspuns imediat un domn care, întâmplător, plecase de la o „urgență” din Colentina – căci așa se numește când cineva își aruncă cheile pe geam, le scapă pe toboganul de la ghenă, în fanta dintre lift și palier sau iese în pijamale să ducă gunoiul și are ușă d-aia care se încuie singură.

Revenind, i-am dat omului adresa și a ajuns la mine în vreo 10 minute, după ce a încercat să mă liniștească la telefon, că nu durează mai mult de cinci minute toată treaba. „Stați liniștită, lucrăm curat și rapid”. Vă spun cu mâna pe corasau că m-am panicat și mai tare.

Paradoxal, pe măsură ce minutele treceau și secundele se scurgeau, anxietatea mea creștea. Ignorând complet faptul că eu nu am gaz în apartament, creierul meu se gândea că o să mor într-o explozie generată de o acumulare de gaz. De parcă asta nu s-ar fi putut întâmpla și dacă ușa ar fi fost descuiată. Dacă face pisica o criză în astea 7-8 minute rămase, iar eu nu pot pleca într-un suflet la veterinar? Dacă mi se face subit rău și leșin și nu mă mai salvează nimeni vreodată? Că băieții de la Smurd nu-s specializați în spart uși și nici nu cred că au voie. Dar nu-mi făceam grijile care contează. Nici pe departe. Problema era că urma să fiu scoasă din casă de un om specializat în spart uși. În deblocări de yale, am vrut să spun.

În cele de-acum nici cinci minute rămase am reușit să-mi sun toți prietenii și să-i alertez. Mai puțin pe persoana cu care trebuia să mă întâlnesc. Nu-mi aduc aminte exact, dar e posibil s-o fi sunat și pe prietena mea din copilărie. Și pe băiatul ăla drăguț de care eram îndrăgostită la grădiniță.

Nu-mi aduc aminte să mă mai fi bucurat așa tare vreodată când m-am uitat pe vizor

Asteptarea ia sfârșit și apare omul meu. Un domn atât de scund, încât prin vizor îi vedeam mijlocul frunții, îmi șoptea din partea cealaltă a ușii că e acolo și că nu trebuie să-mi fac griji. Brusc, mi-am amintit de poveștile auzite de prin armată, despre cum scrijeleau pereții cu AMR 30, AMR 29, AMR 28… mereu cu o zi în minus, căci „ziua liberării nu se pune”. Pentru cine nu știe, AMR venea de la „au mai rămas” (x zile până terminau armata).

Încep să aud zgomote, semn că omul meu se pusese pe treabă. Meșterește ce meșterește până ce ajunge la concluzia fermă că yala e „d-aia turcească”. Asta însemna că trebuia spart peretele, ca să nu fie distrusă ușa. N-am apucat să mai întreb dacă totuși nu mai există vreo soluție, că am și auzit cum a început să dea cu ciocanul în zid.

Cert e că în două minute eram pe casa scării și admiram gaura din perete, în timp ce omul de la deblocări îmi arăta mândru că pe ușă nu e nicio urmă și yala nu are nicio zgârietură.

E d-aia turcească, doamnă, le știu, am spart multe d-astea. Astea nu merg desfăcute cu forța, trebuie să umbli fin și pac! Imediat se deschid. Hehe, câte d-astea n-am spart eu…

Și-am rămas acolo siderată, holbându-mă la el, la gaura din perete, la yala care nu avea nicio urmă de intrare prin efracție, la ușa de o mie de euro… pe care am decis s-o cumpăr după ce am căutat două săptămâni care-s cele mai sigure uși de pe piață. Și care, aparent, respectă cu sfințenie sfatul „cu mintea, nu cu pumnul”. Adică se deschide ușor, frumos, elegant, cu două ciocane date fin și niște sârmulițe, nu cu berbecul, ca vlăjganii de la Forțele Speciale. „330 de lei vă costă, doamnă. Dacă mai aveți nevoie vreodată, vă las numărul meu personal și rezolvăm”.

Ce am mai scris, tot din Obor:

• Bună ziua, sunt Sanda din Obor, „s-a luat” apa când eram la duș (caldă + rece) și m-am clătit cu apă minerală. Și-am și rămas cu murăturile pe uscat, puse în borcane
• FOTO | Raiul magazinelor second-hand e la Obor. Top 5 cele mai tari locuri unde te îmbraci din cap până-n picioare cu banii de-o pizza
• Bucureșteanul din Obor care a dat apă caldă la toată scara, fără să își propună așa mărinimie. Și tot nu pricepea de ce boilerul lui consumă în asemenea hal 😱