Am mers de la București la Paris cu trenul și un domn ne-a învățat tot drumul cum să supraviețuim în pădure

O profundă și apăsătoare atmosferă conflictuală s-a năpustit asupra noastră în ultima vreme, iar motivul este bine cunoscut. La metrou, în STB, pe stradă, la coadă la Mega Image, în Bolt, parcă nu puteam să nu mă gândesc la oamenii din jurul meu și la căsuța pe care au pus ștampila cu nădejde. Sau, mai rău, îmi imaginam că poate tipa care m-a rugat să-i dau niște indicații prin Piața Victoriei (voia să găsească o bancă) nici măcar nu a fost la vot.

După ce s-au aflat rezultatele primului tur al alegerilor, nu a existat zi în care, timp de 30 de minute pe care le parcurgeam de la sediul redacției și până acasă, să nu aud o discuție despre politică. Motiv pentru care mi-am luat și o pereche nouă de căști!

Ciolacu și Burduja pe TikTok

Și nici pe Instagram sau Facebook nu mi-a mai făcut plăcere să stau, să scrollez puțin, să văd ce mai zic oamenii de una, de alta, despre ce borduri s-au mai schimbat prin Sectorul 3 sau ce luminiță a mai apărut prin 4, cu ce animăluț s-au mai afișat primarii și tot așa. Recunosc, doza de entertainment mi-am luat-o de pe TikTok. Ați intrat recent pe conturile lui Marcel Ciolacu și a lui Sebi Burduja? 🤡

După decizia CCR de anulare a alegerilor m-am gândit că va mai dura câteva zile până când oamenii se vor răcori în privința acestui subiect, că vor avea nevoie în continuare să poarte conversații în contradictoriu legate de cine ar fi fost mai bine să îi ia locul lui Klaus Iohannis la Cotroceni sau cine ar fi fost mai potrivit în rolul de președinte – o femeie sau un bărbat.

Am simțit, totuși, un fel de relaxare colectivă. Și nu-mi dau seama dacă asta a venit mai mult din interiorul meu sau oamenii chiar s-au săturat de subiect. Oricum, am făcut un experiment și mi-am lăsat căștile deoparte cât am mai avut treabă prin oraș. Și, surpriză! Nicio discuție despre politică. În sfârșit, după două săptămâni, am auzit discuții care sunau cam așa: „Mami, vezi că trec pe la Lidl, vrei să iau turtă dulce d-aia bună?” și „Măi, dar parcă s-a dus de tot magia sărbătorilor. Nu mergem și noi la târgul din Constituției?”, plus „Să mai bage, dom’le, autobuze pe linia asta. Chiar așa bătaie de joc?”

„Cine-i mai rapid – ursul, mistrețul sau lupul?”

Și ducându-mă în treaba mea am ajuns la Gara de Nord, fiind nevoită să plec câteva zile din localitate. Merg foarte des cu trenul, chiar săptămânal, și atunci când ești un călător fidel al CFR Călători, te aștepți să întâlnești și anumite tipuri de oameni. De obicei e studentul care merge acasă în weekend, oamenii cu abonamente lunare care fac naveta de la muncă acasă pe ruta București-Chitila/Buftea/Periș, doamnele cochete care citesc romane sau domnii care rezolvă rebusuri sau sudoku. Cert este că e imposibil să nu-i întâlnești.

În tren e o atmosferă liniștită, mai ales seara, când în vagoane este suficient de cald, pe la marginile geamului vine puțin frig, călătorii sunt semi adormiți, trenul te clatină stânga, dreapta și din spate auzi în surdină cum controlorul scanează biletele.

În mod normal, colegii de vagon nu prea încep conversații. Lumea stă pe telefon, citește știrile sau ascultă muzică și ațipesc un pic, însă vineri seară, în trenul de 19:27 București-Ploiești, un domn pe la vreo 60 de ani mi-a captat atenția atât mie, cât și celor cinci oameni care-l înconjurau.

În fața mea stătea un tip la vreo 20 și un pic de ani, în dreapta mea o doamnă, în fața doamnei un bărbat cu ditamai ghiozdanul după el, cu căștile în urechi, în dreapta femeii stătea domnul cu pricina, iar în fața domnului cu pricina stătea un student. Ulterior am aflat că era anul 4 la ceva inginerie medicală.

Domnul cu pricina era îmbrăcat în fâș, avea atârnate de urechi niște căști colorate, purta o șapcă verde și pe șapcă trona o pereche de ochelari de soare cu lentilele lunguiețe. Domnul nostru avea chef de vorbă și n-am putut să ratez o conversație între generații, ba mai mult, una care să nu implice politica.

Atunci când am început să trag subtil cu urechea, domnul nostru îl întreba pe băiatul din fața lui anumite lucruri despre supraviețuire, pe care voi încerca să le reproduc: „Imaginează-ți că ești cel mai puternic sportiv din lume, că ai cea mai performantă bicicletă, ești pe munte, te aleargă un urs și trebuie să urci o pantă. Crezi că reușești?”. Partenerul său de conversație râde politicos și zice că da, însă domnul nostru îl contrazice și începe să-i explice de ce.

Apoi îl întreabă cam în felul următor: „Ești în pădure și aici se află un urs, un lup și un mistreț. Care crezi că te înșfacă primul?” Tânărul spune că lupul, iar domnul nostru îl contrazice din nou. „Lupul atacă în haită, mistrețul e cel mai rapid”.

În tot acest timp, observ că și tipul din fața mea începe să fie atent la conversație. Doamna de lângă mine își scosese din geantă încă de când a plecat trenul o carte și începuse să citească din ea. Filosofie – Seneca. Era și ea atentă la conversație.

Partenerul de conversație al domnului se uita stânga, dreapta, parcă în căutarea unei căi de salvare, însă politețea și faptul că trenul era plin nu l-au lăsat.

După câteva minute și câteva bufnituri de râs din partea mea și a celui din fața mea în timp ce ascultam conversația celor doi, doamna care citea Seneca se uită pe deasupra ochelarilor la noi și ne spune șoptit cam așa: „Băiatul ăsta rezistă eroic. Nu știu câți ar fi rezistat în locul lui. Adică putea să spună că are un mesaj de dat, să se scuze și să scape, dar nu. O să-l felicit când coborâm.”

Am râs la afirmația ei și i-am spus că măcar nu vorbesc despre politică, însă doamna nu a fost prea sigură de asta.

Continuând discuția dintre cei doi, la un moment dat domnul nostru aduce în discuție Revoluția din 89. Spunea care a fost contribuția lui, îl întreba pe tipul din fața lui ce ar fi făcut dacă era acolo și tot așa, moment în care am simțit o profundă dezamăgire gândindu-mă că sigur discuția va converge către subiectul politică, însă domnul a schimbat traiectoria conversației rapid, parcă simțind că nu are suficient timp să-i pună cele mai importante întrebări studentului din fața lui, iar politica nu era o temă atât de importantă.

Iar apoi l-a întrebat: „Ia zi, tinere, o să fii șef sau o să dai la lopată?”

Nu am fost atentă la răspunsul studentului pentru că atât eu, cât și tipul din fața mea am început să râdem.

În sinea mea număram minutele până când ar fi trebuit ca domnul nostru să coboare, și nu pentru că voiam să se termine conversația, ci pentru că voiam să-l ascult în continuare. Pentru mine, însă cred că și pentru ceilalți, conversația celor doi a fost ca o gură de aer din cel mai proaspăt. După ce domnul a coborât la Paris (Periș), așa cum ne-a adus adus la cunoștință tot drumul că va face, în vagon s-a lăsat liniște, iar noi chiar am rămas cu zâmbetul pe buze.

Te-ar mai putea interesa și:

• Programul lunii decembrie la MINA. Avem un nou spectacol imersiv, târg de Crăciun, ateliere pentru copii și proiecții de filme de sărbători