Am fost la bioenergetician lângă București și am aflat ce am fost în viața anterioară

22 sept. 2023
7216 Afișari
Am fost la bioenergetician lângă București și am aflat ce am fost în viața anterioară
Am fost la bioenergetician lângă București și am aflat ce am fost în viața anterioară | Foto: Adrian Teleșpan

Bine v-am găsit sau treaba dumneavoastră. Cunoașteți sentimentul acela când apa din cadă e cu 11% mai fierbinte decât ceea ce ne imaginam noi că e limita noastră de suportabilitate a fierbințelii, ceea ce ne determină să ne cufundăm corpul în apă cu mai multă lentoare decât am face-o dacă temperatura apei ar fi cu doar 0,7% mai fierbinte decât ceea ce ne imaginam noi că e limita noastră de suportabilitate a fierbințelii, dar ne și bucură cumva faptul că, datorită temperaturii mai ridicate, câștigăm un 5-10 minute de stat în cadă înainte să se răcească apa și, după ce ne-am cufundat de tot, realizăm că ne-am uitat telefonul pe chiuvetă și nu putem porni muzica, dar nici măcar faptul că ieșim din apă să luăm telefonul nu ne strică bucuria de a sta apoi lungiți în cadă măcar câteva zeci de minute?

Eu nu-l cunosc, că mie nu îmi place să fac cădiță, mie îmi place să fac dușuleț. Dar, dacă l-aș cunoaște mi-ar fi foarte ușor să-l compar cu filmul despre care vreau să vă vorbesc. Evident, mai încolo în articol vă voi spune și ce am fost în viața anterioară.

Past Lives se numește filmul. Automatismul gândirii umane, poate, m-ar împinge să spun că aceasta este o poveste tristă, dar eu, personal și gândindu-mă un pic mai mult, nu l-aș încadra deloc la categoria dramă, pentru că sentimentele pe care mi le-a provocat filmul nu m-au împovărat absolut deloc, ci m-au înduioșat. Înduioșarea vine din simplul motiv că nici personajele nu fac o dramă din povestea lor, ci ne arată ce poate face demnitatea din suferință, nu ce face suferința din demnitate. Nu știu cum stați dumneavoastră cu procesul de dezvoltare personală, dar eu am avut câteva episoade când m-am lăsat fără demnitate în fața suferinței pe care tot eu mi-o provocasem. Pup dulce.

Povestea din Past Lives mi-a adus aminte de ce înseamnă un flirt pe vechi. Cumva așa m-a făcut filmul ăsta să relaționez cu el. Ca și cum eram eu într-un bar, beam un whisky, povestea a intrat pe ușă, soarta a făcut să se uite direct la mine, mi-a zâmbit, chiar m-a salutat discret ducându-și ușor două degete la pălărie și a făcut direct câțiva pași spre mine. Eu m-am emoționat un pic, oare îmi stă părul bine, să mai iau o gură de whisky, că am mâncat aripioare cu usturoi mai devreme și, jbam!, povestea a făcut brusc la stânga și s-a dus la baie vreo 10 minute. Și eu am rămas ca un cucurbitaceu amuțit de soartă, neștiind dacă acela a fost începutul sau sfârșitul, neștiind dacă povestea se va întoarce la mine de la baie.

Și povestea s-a întors. Eu m-am uitat la ea, ea s-a uitat la mine, privirile noastre s-au îmbrățișat și am simțit cum, în timpul îmbrățișării, ea și-a șters mâinile de apă pe hanoracul cu flamingo pe care îl purtam. De unde am tras concluzia că nu aveau sufleur din ăla care te usucă pe mâini la baie. Nu m-a deranjat deloc acest gest, pentru că povestea asta are aerul unui om foarte curat. Există la un moment dat o secvență în film care m-a dus direct cu 10-12 ani înapoi, și chiar și mai mult, pe vremea când foloseam Yahoo Messenger. Mi-am amintit cât de frustrant era când mă certam cu persoana iubită, cu jumătatea mea ideală, @maryanTepup, de exemplu. Mi-am momentul ăla când eu aveam multe de spus, iar el dădea sign out. Ce spume veneau pe mine. Ce furie înmagazinam. But not anymore! Enough! Acum sunt în altă etapă a vieții, cea în care mă rog ca @maryanTepup să dea sign out, dar el nu și nu.

Și flirtul a continuat. Povestea și cu mine ne-am văzut de mai multe ori, iar eu mă bucuram că, în sfârșit, am ieșit din tiparul în care întâi făceam sex cu povestea și dup-aia ni se părea că ne potrivim. Au trecut zile și zile de flirt și, într-o seară, povestea m-a luat și m-a dus la ea acasă. M-am spălat, m-am îngrijit, m-am gătit prună, știam exact ce va urma. Și ce pot eu să vă zic? N-o să dezvălui ce s-a întâmplat, dar pot să vă spun că, pentru mine, filmul ăsta a fost atât de previzibil, încât n-am nimerit nimic din ceea ce s-a întâmplat în el. 

Am văzut câteva filme coreene și o treabă pe care am remarcat-o la unele dintre ele, la cele bune aș zice, dacă ar fi să le judec, e faptul că inflexiunile vocilor pe unele replici făceau traducerea inutilă. Adică dacă personajul zicea “Să mori tu!”, înțelegeai că asta a zis fără subtitrare. Wow, cred că tocmai mi-am descris singur actoria când e bună. Ce vreau să spun e că unele replici sunt rostite excelent. Filmul e jumătate în coreeană, jumătate în engleză.

Past Lives este în cinematografe și, pe lângă relația aceasta foarte sănătoasă dintre demnitate și suferință, am mai avut câteva motive de plăcere să îl văd. De multe ori am avut impresia că personajele adulte sunt copii. Naivitatea și simplitatea întrebărilor lor de copii se împleteau, însă, cu incapacitatea adultului de a răspunde. Până la un moment dat când răspunsul umple tot ecranul, ca o pasăre ce își desface aripile blocând lumina soarelui pentru spectatori, dar fără ca asta să însemne că personaje au rămas în întuneric.

Ca să revin la felul în care am început, Past Lives e ca și cum, la sfârșitul unei zile care s-a scurs ca plumbul prin dumneavoastră, ajungeți acasă, dați drumul la apă, vă puneți în cada plină, totul e perfect și, dintr-o dată, apa începe să curgă pe lângă lângă dumneavoastră, ca și cum cada ar fi un râu și mai bine nu vă dați cu părerea unde vă duce. Mai bine te lași purtat. 

Sunt câteva discuții în film despre reîncarnare, despre cum noi ne întâlnim și reîntâlnim unii cu alții de-a lungul existențelor noastre, uneori fiind unii muiști cu alții, alteori fiind alții muiști cu unii. Apropo de asta, am fost în 2019 doamnă bioenergetician care, timp de jumătate de oră, m-a citit ca pe o carte deschisă doar uitându-se la mine, după care a venit bomba. Nu mai știu ce am zis eu, iar dumneaei a zis uimită: “Tu ești gay? Pleacă, mă, de aici, că tu nu ești gay!”, “Ți-arăt poze în telefon, video dacă vrei!”. N-a vrut. S-a mai uitat puțin la mine, m-a mai măsurat și mi-a zis scurt: “Ești femeie. Cum n-am văzut?”. Da. Sunt o femeie de în vârstă de 10 miliarde de ani. Eram aici înainte să apară pământul.

Normal că mi-a gâdilat orgoliul vârsta de 10 miliarde, nici nu mai conta că sunt femeie sau bărbat. Pentru mine a fost clar că am aveam dreptate să știu tot mai bine decât alții. Între timp, citind Cursul de Miracole, am găsit o explicație mult mai pe gustul meu despre reîncarnare. Dacă Universul sau Dumnezeu e unul înseamnă că Spiritul Lui, același Spirit, același Suflet e în noi toți, experimentând tot ce înseamnă Univers ceea ce, rahat!, înseamnă că eu nu mai am de ce să mă simt special că sunt o femeie de 10 miliarde de ani, dar, bleah!, ce bine!, pot să mă simt special ca toți ceilalalți. Doamne ajută și Doamne ferește, egalitatea strălucește. Adișorul Reîncarnatul și Cârnatul.

Cookies