Am aflat secretul lui Putin stând la coadă la benzină

Era și pentru mine, ca pentru toată lumea, 9 martie 2022. Seara se lăsase de o manieră foarte neplăcută peste București, așa, ca o glugă din aia de măicuță care și-a luat un veșmânt cu patru numere mai mari doar ca să fie egală în fața lui Dummnezeu, și pica peste frunțile oamenilor, jenându-i la sprânceană. Strict pentru persoanele care au intrat în acest articol în dorința de a-și îmbunătăți cultura generală, gluga aia se numește camilafcă, căutai și eu acum pe internet.  Și se pune peste culion. În fine. Jumătate de Lună brăzda Cerul cu înjurături clasice care sugerau acte sexuale cu rudele decedate din partea mamei, semn că ceva nu era taman ortodox în atmosferă. 

Sincer, nici eu nu mă simțeam prea bine. Aveam un sentiment din ăla de Fefeleaga care-l pierduse pe Bator, de Vitoria Lipan rămasă nemăritată, spre stupefacția destinului, de Mioriță surdomută care nu mai avea cum să-și prevină ciobanul decât prin semne, iar acesta o postase pe Tik Tok drept oaia care dansează Macarena, în timp ce asta îi făcea semne disperată spre jugulară. 

Mi se șerpuia ceva în suflet. Mă luase Kundalini, dar pe stres, ca o viperă. Aveam cel puțin trei chakre la ciclu, mi-era puțin neclar, pentru că celelalte patru sângerează, oricum, tot timpul și pe bună dreptate, pentru că cine dreacu’ se aștepta să se nască cu chakre la Drăgășani în 1979? Not me. Pe mine m-a luat prin surprindere treaba asta, pentru că, după ce trăiești zeci de ani fără să știi că ai chakre, afli că le ai și te simți prost că n-ai avut grijă de ele. 

Eram pe un deficit atât de major pe Theta Healing că, pentru o clipă, chiar am crezut că Cineva de acolo de Sus îmi siluia bioritmul într-o toaletă turcească de autogară din Mizil, iarna, pe ger, împingându-i trupul lui fragil pe podeaua rece scuț și plină de tot felul de resturi și hârtie igienică și… cineva se ștersese la cur cu o mască. Și bioritmul meu ar fi plâns, dar îi înghețau lacrimile. Dar nu îi înghețau în genul ăla ca să se ducă într-o piesă de-ale lui Tudor Gheorghe. Nu. Îi înghețau ca să-i scrijelească pe globul ocular cuvinte precum țânțar, psihologie, Hortensia Papadat-Bengescu. Ce-a durut cratima aia.

Evident, mi-am pus întrebări, cum era și firesc. Că ce am, că ce mă supără, de unde tot chinul ăsta, de ce mă apasă soarta, de ce mi-o dă destinul la sufoc în halul ăsta. Și, într-un moment de vertij spiritual, punând cap la cap toate informațiile astea cu Vitoria, Miorița, Tudor Gheorghe m-a lovit explicația: I am channeling a national drama. Canalizam o dramă națională. Orbit de acest declin sufletesc temporar, dar și de revelație, deschid televizorul. Că mi se arătase că se întâmpla ceva, dar nu mi se arătase ce. Am aflat imediat. Vă dați seama, mi-a picat fața și am și călcat pe ea când m-am aplecat să o iau de jos. 

Pentru mine nici n-a contat faptul că nu conduc și n-am mașină. În cinci minute eram la coadă la Petromul de pe Tunari cu patru peturi de 5 litri de la Bucovina pe care le-am luat repede de la Auchan. Mai bine luam de la Aqua Carpatica. Îmi plac mai mult că sunt mai pătrățoase, dar n-am gândit, că m-am grăbit. Coada era până la Chitila. Lume pestriță, diversă, ca la Untold. Unii mai degajați, unii mai pe glume, alții scandând: Noi tragem pe dreapta doar când ni se înfundă stânga. Multă lume pe jos, unii cu rezervoarele în brațe, unii cu trolere, unii cu saci de gunoi, mulți ca mine cu peturi. 

În spatele meu, la coadă, n-a fost nimeni până a venit cineva. În fața mea, tot la coadă, două doamne ușor rurale, într-un sens vestimentar vreau să spun. Pe la 1,65 amândouă. Mi-a fost ușor să clarific asta, pentru că erau doar puțin mai scunde decât mine. Basmale pe cap, înnodate sub bărbie, fără vreun imprimeu demn de a fi menționat. Pulovere destul de groase peste care purtau clasicul cojoc îmblănit tip vestă, adică fără mâneci. Fuste până sub genunchi, destul de uzate, dar nu suficient cât să nu mai ieși cu ele din curte. Șosete peste dresurile groase. Partea interesantă venea abia la încălțări. Amândouă purtau Air Yeezy Sneakers de la Nike, una pe roșu-portocaliu, cealaltă pe negru cu un pic de verde pe talpă. 

Nu sunt un expert în adidași, iar asta se vede și din felul în care vorbesc, dar am recunoscut modelul, pentru că mi-l arătase de curând cineva pe net și mă pusese pe gânduri prețul, peste 20.000 de euro. Douăzeci de mii, da, am scris și în litere să nu credeți că am pus un zero în plus. Acest aspect m-a năucit de o factură foarte subită și m-a făcut să uit pentru o clipă de scopul meu în viață, să uit de natura prezenței mele disperate la acea coadă, aceea de a mă alimenta cât se mai putea. Deja mă gândisem că, dacă iau benzina aia atunci cu 9 lei, dacă o țin 10 ani ca să se învechească un pic ca whisky-ul, în 2022, având în vedere cum urcase prețul în ultimele ore, voi putea să o vând cu cel puțin 35.000 de euro litrul. Asta însemna 700.000 pentru cele 4 peturi pe care le aveam cu mine. 

Liniștit de faptul că, în sfârșit, găsisem o modalitate de a-mi lua o casă la 52 de ani, m-a trecut un val de recunoaștere a Sinelui, gen am simțit, așa, cum trupul și spiritul meu se deschid ca o coadă de păun, fără păun, vă dați seama. Cum să explic eu? La picioare era târtița, iar la cap vârful penelor și am și întins, așa, brațele paralel cu solul. Am simțit cum pe chip mi se citea soiul ăla de satisfacție pe care l-ar mai fi putut avea, în aceeași poziție, doar Isus dacă ar fi găsit o soluție să se dea jos de cruce fără să-l vadă nimeni ca să se ducă până la cârciumă să bea ceva cum e și normal după o zi de răstignire. We all need a drink after a rough day. El a și zis: “Mi-e sete!”, dar nimeni nu a înțeles aluzia. În fine, ca să n-o dau iar în religie, liniștit de această prima perspectivă de business din viața mea, am fost capabil să-mi recapăt savoarea păcii și am ascultat dialogul dintre cele doamne. Trebuie să vă mai spun că cea din stânga era slabă prună uscată și i se vedeau așa de clar parantezele de la picioare, încât m-am gândit la profesorul meu de matematică din generală. Cea din dreapta rotunjoară bine. Îi intuiam roșul din obraji după rotunjimea fundului. Amândouă fumau Sobranie Cocktail, ceea ce mi s-a părut foarte oportun la coadă la benzină. Prima replică îi aparține uscatei, ca să știți care e alternanța. Felul în care se exprimau, în care își lăsau vorbele să se ruleze diafan de pe buze în aer, mi-a amintit de Cate Blanchett.

• Mi-am pierdut cumpătul, recunosc. Și atunci, într-un context mai mult decât evident, în care amândoi știam că orice conflict apare din ego și nicidecum pentru că cineva are dreptate, iar altcineva nu, m-am năruit energetic și i-am proiectat, cu ajutorul aerului expirat, particule de salivă între ochi. 
• Asta te-a făcut să te simți mai puțin doamnă?
• Nicidecum. Dimpotrivă. Am avut chiar impresia greșită, recunosc, că toate calitățile mele domnești au fost accentuate de acea flegmă. De momentul în sine. În sensul că el m-a făcut pe mine, o doamnă, să reacționez așa, dar eu tot doamnă am rămas.
• Nu e nevoie să-ți spun că tot ego a fost și în cazul tău.
• Nici nu-i ajunsese scuipatul între ochi și mi-am dat seama de asta, îți dai seama. Dar mi-am mascat regretul față de mine însămi ca să nu creadă că îl am față de el.
• Bănuiesc că s-a enervat foarte tare.
• Așa am crezut și eu că se va întâmpla, dar nu. Am văzut saliva cum începe să i se ramifice pe frunte și apoi în jos pe gât, pe sub cămașă, iar apoi l-a doborât. A căzut în genunchi și câteva minute a fost un cartof.
• Cum dragă un cartof?
• Ei, zic și eu așa, metaforic. Mi se încețoșase privirea de nervi și așa mi-a plăcut să cred că arăta, ca un cartof. Avea un costum de culoarea cartofului. Sunt convinsă că și-l luase ca să mă enerveze, că știe că prefer să-l văd în albastru.
• Dar chiar îi stă bine în albastru.
• Văzând că nu se ridică, i-am zis: “Să știi că dragostea nu îngenunchează, ego-ul tău te ține la pământ și, dacă m-ai iubi cu adevărat ai avea dreptatea demnității în postură de fiecare dată când ne-am vedea.  Acum, fie că te ridici sau nu, eu tot o să te părăsesc, pentru că nu îmi mai este frică de tine, iar pe tine te sperie oamenii care nu se tem de tine!”.
• Ai fost mai mult decât elegantă…
• N-aș fi putut trăi cu stigmatul unei despărțiri scandaloase pe care, oricum, aș fi pus-o ulterior pe seama abstinenței.
• Da’ nici mie nu-mi place să fiu percepută ca nefutută, chiar dacă sunt. Nu că m-ar interesa. Și ai plecat?
• Ei, aș! S-a ridicat și a început să tune la mine! Parcă îi ieșeau nori din gură..
• Te-ai speriat?
• Mi-am aprins o țigară ca să îl enervez și mai tare.
• Ce aveai de câștigat din asta?
• Faptul că îl enervam și mai tare.
• Ești atât de zăpăcită uneori… Te-a jignit?
• Nici măcar o dată. Dar a început, ca de obicei, cu amenințările și șantajul: “O să vezi tu, Brândușo! Voi cuceri lumea ca să fii din nou a mea! Nu mă interesează prețul! Dacă am lumea, te am și pe tine! Îmi vei aparține chiar dacă nu vei fi a mea!”. Aici am făcut aroganța de a-i răspunde cu “Bla, bla, bla! Uite, Vladimir, eu chiar nu simt nicio predispoziție firească, organică spre a avea chef de discuții din astea la 5 de dimineața. Spre binele tău obișnuiește-te cu ideea că se acabo!”. Atunci a pus mâna pe telefon și a sunat, dar nu știu exact pe cine: “Nu dorește împăcare. Intrați în Ucraina. Începem programul de recuperare a iubirii!”.
• Te-a mâncat în cur să fii unică, iartă-mă că-ți spun…
• Eu am crezut că glumește, că o face ca să mă impresioneze. 
• Ai mai vorbit cu el?
• Am încercat, dar n-a vrut. Mi-a trimis un singur mesaj aseară pe numărul nou. 
• Ce zicea?
• “La sfârșitul lui martie vin în România!”.
• Nu crezi că ar trebui să anunțăm autoritățile?
• Tu ai prefera să mori după o lună de panică sau brusc?
• Ai și tu dreptate. Crezi că o să te găsească.
• Îmbrăcată așa? Niciodată.
• Să-ți schimbi numărul.
• Am renunțat la telefon.

Eu eram năucit, vă dați seama. Nu știam cum să fac cu peturile, că le-aș fi pus jos să scot telefonul să le fac o poză doamnelor. Dar nu le-am lăsat, de teama să nu mi le fure cineva și să rămân fără apartament. Am gândit pe termen lung. Până la urmă am cuprins trei într-o mâna, unul l-am luat în gură, ce poftă mi s-a făcut, am scos telefonul și încercam să mă fofilez cât să le prind din față,  să le fac o poză, un video, când cineva din dreapta cozii a început să urle: “Cele mai puternice pastile cu iod, cele mai eficiente, la jumătate de preț. Vă apără de nucleară și la distanțe mici. Ofertă în limita stocului!”. S-a produs instantaneu o buluceală, toată lumea migrând spre locul de unde venea vocea! Mi-a căzut petul din gură și m-am aplecat să-l recuperez, iar când m-am ridicat doamnele dispăruseră. Să aveți o lună frumoasă! Pup. Doamne ajută & Doamne ferește, Adiță!

Nota B365.ro: Tot de la Adi, numai bun de citit la eventuale alte cozi bizare:

• Care e cel mai bun lucru pe care îl poți face în caz de recrutare
• Nebunu’ la putere
• Scandalos! Oana Pellea, comportament inadecvat în timpul unui interviu